Ce bine că ți-e rău în patul tău, copile!
După doi ani în care ne-a fost teamă de boală, parcă nici o răceală nu mai e ce-a fost. E minunat să-ți meargă copilul la școală. E minunat să fie vesel și sănătos! Și, totuși, ce minunat e să răcească banal, pe terenul de sport – nu printr-un buncăr sau așteptând pe la vreo graniță… Cât de minunat și de ciudat e să ajungi să afirmi: ce bine că ți-e rău în patul tău, copile!
Într-una dintre aceste seri îmi țineam copilul înfofolit în patul nostru, în camera noastră încălzită, în casa noastră în care ne simțim în siguranță. Capul îi frigea, picioarele erau sloi de gheață și-un tremur îi străbătea, sacadat, tot trupul. Îmi era milă și drag. Mă simțeam, pe de o parte, neputincioasă – iar pe de altă parte așteptam să treacă momentul acela. Știam. Știam că va trece. L-aș fi luat cu mâna, aș fi preluat eu tot răul… aș fi redat pe loc sănătatea copilului meu. Dar niciun gând și niciun curaj din acestea nu-mi erau de folos. Așa că, am ales liniștea. Țineam de cald și de încurajare. Eram acolo. Ce bine că eram! Ce bine că avea copilul meu brațe care să-l țină! Și-un pat. Și-o cameră. Și-o casă întreagă. Și pace…
Mărturisirea din somn: „Bineînțeles că mi-e teamă de război”
Astă noapte am simțit-o cum se răsucește de pe-o parte pe alta și apoi rostește senin și clar, de parcă ar fi fost trează: „Bineînțeles că mi-e teamă de război”. Apoi s-a făcut, din nou, liniște.
M-a lovit pacea din glasul ei. Nu era tulburare. Nu era nici negare a realității. Copila mea știa că lângă noi e război. Și-l simțea ca parte din actualitate – cu teamă, cu asumare, fără deznădejde.
M-am întors și am tras-o spre mine. Și-a așezat capul pe umărul meu și-am putut să-i sărut fruntea. Dormea. O mângâiam și-i vorbeam: „Suntem în siguranță. E pace, știi? În plus, Dumnezeu e cu noi în fiecare clipă, să nu uiți asta!”.
Sfârșitul nu-i aici – refugiații din lumea semnelor își continuă drumul
Refugiații din lumea semnelor își continuă drumul! O continuare pentru textul: Refugiați în lumea semnelor. Și în lumea războiului.
Poate că s-au mai întâlnit așa. În centrele lor de recreere. La petreceri. La o aniversare. Într-o excursie. Poate c-au mai stat la masă împreună, s-au bucurat de timp liber, și-au făcut câte o poză. Poate că s-au mai ajutat cu bagajele, poate că și-au mai supravegheat copiii unii altora. Poate că au mai dormit pe saltele. Poate că le-a mai fost dor.
Astăzi, dorul doare altfel. Astăzi… excursia se numește refugiu. Iar unul dintre popasuri este Centrul de evenimente Agora. Peste o sută de ucraineni cu deficiențe de auz și de vorbire au fost găzduiți, până acum, la Iași. Unii vin, alții pleacă – e mișcare continuă. Și e comunicare continuă cu mâinile… și cu inimile fremătând de griji.
Refugiați în lumea semnelor. Și în lumea războiului
Mă aflu în fața unei uși mari și nu îndrăznesc să intru. Dincolo de ușă sunt oameni. Dar o categorie aparte: refugiați. Refugiați din Ucraina. Și, din această categorie, oamenii mei alcătuiesc o subcategorie: persoane cu deficiențe de auz și de vorbire.
Se deschide ușa. Intru. Rămân pentru câteva clipe privind mijlocul încăperii, unde copii voioși se fugăresc și unde femei, dar și bărbați tineri stau la mese. Pare un centru de recreere. Apoi, privirile mi se izbesc de pereți și coboară spre pământ. Saltelele frumos ordonate și păturile mai puțin ordonate – ca atunci când te dai jos din pat, dar știi că te întorci – mă trezesc și îmi amintesc unde sunt.
Stai! Cum de-s atâția bărbați tineri care au reușit să plece cu părinții, cu soțiile și cu pruncii lor? E război! N-au fost opriți la graniță?
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase