A pierde poate însemna, uneori, un câștig
I-am permis oricui să mă piardă. Simplu. Pentru că n-am ținut niciodată cu forța pe cineva lângă mine. Nici în prietenie, nici în iubire.
Unele pierderi au fost banale. Altele au rupt carnea de pe mine. Însă toate și-au avut rostul. Până la urmă, orice pierdere s-a dovedit a fi un câștig. Pare c-o spun precum vulpea care nu ajunge la struguri. Și, totuși, o spun ca omul… eliberat. Nu pot căra pe cineva în spate doar așa, ca să dea bine la număr.
Rătăciri și rătăcitori – scrieri de la biroul cu obiecte pierdute
Ne rătăcim. De multe ori ne rătăcim lucrurile. Le pierdem pe sub pat ori prin buzunarele hainelor pe care le-am purtat cândva. Banale sau importante rătăciri… Adesea, nu le mai găsim atunci când avem nevoie de ele. Ori uităm de ele. Și, cu siguranță, le zărim când vine vremea lor să iasă din nou la lumină. Când facem ordine. În casă, în garderobă, în toate cele dimprejurul nostru.
Ne rătăcim. De multe ori ne rătăcim pe noi înșine. Ne-atrag cărări necunoscute, promisiuni pe drumuri de vis, scurtături spre bucurii efemere. Ne-abatem din cale și uităm să lăsăm pietricele în urmă. Uităm să privim spre ceea ce pierdem. Banale sau importante rătăciri… Apoi, din depărtare, atât de mărunt și de nesemnificativ pare vechiul nostru drum, încât ne permitem să-i dăm cu piciorul. Să uităm care-s pașii care duc spre acasă. Nu mai spun de pașii care duc spre sufletul nostru.
Un lucru pe care l-am pierdut mai poate fi înlocuit. Însă e la fel de ușor să înlocuim oamenii și viața noastră? Rămâne, peste ani, la fel de mare bucuria pierderii și a înlocuirii lor? Ce se întâmplă cu sufletul nostru? Cu stabilitatea? Cu visele rătăcite și ele printre dărâmăturile pe care le-am lăsat în urmă?
Ne rătăcim. Lucrurile – din greșeală. Pe noi – de cele mai multe ori, intenționat. Din dorința de aventură, din nebunie, din dragul de-a fi altfel – căci, oricum, e plictisitor să fim bine. Și-atunci, ne dăm voie să ne batem joc de noi. Și să sperăm că vom fi fericiți. Chiar și-așa. Fără suflet. Fără acasă. Fără drumul pe care ne simțeam iubiți și în siguranță. De pe sub pat sau din vechi buzunare, lucrurile noastre mai ies, din când în când, la lumină. Însă toată viața noastră pe care o pierdem, toți oamenii, toți anii – cu cât ne îndepărtăm mai mult, cu atât mai tare pălesc șansele de a le redobândi cândva. Azi poate fi târziu. Mâine poate fi prea târziu. Și, totuși, încă posibil. Mai încolo s-ar putea să fie mult prea târziu. Respectându-ni-se dorințele, unele pierderi pot fi definitive.
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
