Cu matizul prin parcare – liber la peripeții
Am lăsat mașina pe undeva, preț de cinci minute. Când m-am întors spre locul de parcare, am văzut portiera șoferului bușită. O, nu! Mă uitam la tabla aia înfundată și înaintam din ce în ce mai lent, amânând momentul întâlnirii. Apoi m-am ghemuit și am stat față în față cu portiera.
Feriți-vă de „caracatiță” – la Teatrul Național și în general
Va rog eu, nu mai parcați pe lângă Teatrul Național, dacă nu-i loc în parcările cele adevărate. Mai încolo, mai pe lângă, mai așa, mai colea… și cu precădere pe strada Dancu – pe partea Sălii „Uzina cu Teatru”, până la intersecția cu linia de tramvai. De când mă știu, acolo se blochează roțile și se dau amenzi. Aproape în fiecare zi, la orice oră trec, spectacolul pare același. Doar actorii-s alții… mulți, culmea, cu numere de Iași.
Loc de parcare surpriză în centrul orașului
Uneori, să găsești un loc de parcare prin Iași poate fi o adevărată aventură. Parcări cu plată sunt doar în anumite zone. Parcările fără plată sunt destul de ocupate. Parcările din jurul blocurilor au început, încetul cu încetul, să se cumpere și să se personalizeze cu tăblițe pe care e inscripționat numărul mașinii-proprietar și interdicția „Nu parcați!”. Aceeași interdicție o vezi pe toate gardurile… Așa că ajungi, foarte des, să parchezi cu un nod în gât fix sub semnul Oprirea interzisă.
Cu barca prin Alexandru
Cum să fii un handi-sănătos
Parasolar pentru Mercedes :)
Francesca mă întreba dacă am văzut noul model de parasolar pentru Mercedes. Ea l-a pozat aseară! Mă gândeam la o chestie de super-fiţe. Însă, realitatea a întrecut gândurile! 🙂
Nepăsarea – de la particular la general
Zilele astea, Iaşul e un oraş… fără stăpân. Circulând pe toate străzile şi străduţele, ţi se pare că unii dintre cei care ar fi trebuit să-şi facă datoria s-au ascuns… sub zăpadă! Şi-aş vrea să-i critic, să-i tot critic… şi uneori ma opresc. Pentru că-mi dau seama că e în zadar. Nu are de ce să-i doară sufletul. Nu e oraşul lor. Doar scaunul e al lor. O perioadă.
Mă opresc din criticat, nu pentru că i-aş înţelege, ci pentru că mă apasă o nedumerire şi mai mare. Cam cât o maşină plină de zăpadă, uitată de un om în parcare. Îi înţeleg şi-i felicit pe cei care, ştiindu-se copii în ale condusului, au renunţat la şoferie în această perioadă. Sincer, numai de ei nu mai era nevoie să patineze pe patru roţi! Totuşi, nu pot să accept atâta dezinteres!