Un cuvânt bun de la un om al străzii
L-am văzut și lucid, și amețit, și dormind, și treaz, și curat, și mai pătat. L-am observat de fiecare dată și l-am caracterizat… cuminte. Stă în dreptul unui automat de plată a parcării și vede mult mărunțiș, vede și portofele pline… Observă el, mai mult decât este observat. Nu cere, nu abordează pe nimeni, dar se lasă abordat. Și ajută, atunci când cineva care nu se pricepe îl roagă să-i explice modul în care funcționează aparatul.
De câteva zile, conduc cu el în minte. A fost prima dată când m-am oprit să-i dau ceva. M-a văzut că rămân în dreptul lui, că umblu în geantă… și abia atunci a început să vorbească:
Ceaiul dezgheață suflete!
În seara asta, așteptam pe cineva, sprijinită de ușa Mitropoliei. În timpul acesta, o doamnă bine, pe care o cunoșteam, ieșea de la închinare. Era concentrată să nu alunece pe scări și a privit așa, prin mine, când am dat bună ziua. Nu m-a recunoscut și, mai mult ca sigur, m-a confundat cu un cerșetor :).
Nu-i nicio supărare. E doar o introducere – reală! – pentru gândul care mă macină de câteva zile. În perioada asta friguroasă, când întâlnesc oameni ai străzii, mi se rupe sufletul. Pentru că eu mă știu că-s înghețată, doar mergând din punctul X, în punctul Y. Dar ei, cum or fi?
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase