18 vorbe de care să ținem cont
* Poate că realitatea e mai ușor de suportat decât imaginația. (Marin Preda)
* Veți fi liberi numai atunci când veți păși cu iubire spre cei ce vă urăsc. (Părintele Arsenie Papacioc)
* Obstacolele sunt lucrurile acelea îngrozitoare pe care le vedeți atunci când vă luați ochii de la visul vostru. (Henry Ford)
* Dacă într-o anumită faptă noi suntem vinovați 5%, iar alții sunt vinovați 95%,
Astăzi mi s-a reamintit: lumea-i bună!
Un mecanic auto a plecat de la muncă și, când a ajuns acasă, a realizat ca n-are cu ce să descuie ușa.
De fapt, mecanicul auto și prietenul lui trebuiau să se întoarcă înapoi la service nu neapărat după chei… ci pentru a mă întâlni pe mine – cu mașina „moartă”-n mijlocul drumului.
Astăzi, doi necunoscuți au împins mașina pe-o margine, au repornit-o, au așteptat
Nimeni nu face rău de bine. Dacă am înțelege…
Cred că nimeni nu face rău de bine. Și, totuși, azi am auzit: Cine m-a rănit ar trebui să înțeleagă durerea mea și chiar s-o simtă, apoi, pe propria piele! Așa mi-a spus cineva, în timp ce eu îndemnam: Nu deveni cine te-a rănit!
Nu se dorea, teoretic, răzbunare, dar nici nu se putea trăi cu gândul că unul s-ar putea bucura după ce l-a făcut pe altul să plângă cu lacrimi amare. Scuza era… eu nu devin ca omul care mi-a făcut rău. Eu voi continua să fiu bun. Dar omul acela trebuie să plătească într-un fel sau altul, altfel nu-i dreptate în univers! Serios? Gândirea aceasta chiar te încurajează să te crezi (mai) bun?!
MagicHOME – împreună, pentru părinții copiilor bolnavi de cancer!
M-am tot uitat la oamenii care se așază pe scaunul groazei. Îi privesc două secunde și deja mi se umezesc ochii. Nu-s acolo… da-s acolo, cu ei. Și tot nu-s acolo, căci nici ei nu-s acolo complet – ci doar în cadrul unei campanii, pentru câteva ore. Plâng! Habar n-am ce simt și cum mai simt părinții copiilor bolnavi de cancer care locuiesc pe un scaun… Eu sunt sfâșiată doar privind contextul… – însă cei ce sunt „îmbrățișați” de context, de boală și de spaimă… oare cum își mai cară sufletul?
Dumnezeule… inima și gândul îmi fug la Alexandra. La primul copil pentru care am inițiat vreodată o campanie umanitară pe blog. Primul copil pentru care ne-am unit în fapte bune și pentru care am plâns apoi, amar, la despărțire… Pe Alexandra mi-o amintesc tristă, pentru că-și pierduse părul. Pe Alexandra mi-o amintesc zâmbind, când i-am arătat o poză cu prunca mea: „Uite, Maria a auzit că nu mai ai păr, dar că ești încă foarte frumoasă! Și-a vrut să fie și ea la fel ca tine, așa că a renunțat la părul ei drag și creț!”.
Oameni în coajă de nucă. Dar miezul – cum e miezul?…
De multe ori, ne îmbrăcăm în coajă de nucă. Suntem puternici, frumoși, duri. Pozăm în ideali și ne place atunci când ne e mângâiată aparența. Avem o mulțime de susținători și de elogiatori ai cojii… Ce se întâmplă, însă, când ne lăsăm descoperit miezul? Mai putem poza cu o la fel de mare ușurință? Miezul nucii poate fi bun și gustos, dar și rânced… deteriorat sau putrezit.
Cum e să ne înveșmântăm în coajă de nucă și să fim stricați pe dinăuntru?
Zece replici dintr-„un tramvai numit Dorință”
* Farmecul unei femei este 50% iluzie.
* Sunt rănită din cauza loviturilor pe care le primește vanitatea mea.
* El era ca o mocirlă. Și ne scufundam amândoi…
* Dar eu nu vreau realitatea! Iluzia o vreau.
* E adevărat. Nu spun
Eu nu bat șaua – iar tu sigur nu ești cal
Mă amuză oamenii care se… simt. Sigur a scris despre mine!/ Ia uite cum mă atacă…/ Eu sunt capul răutăților, clar!/ La mine face referire, pentru că am avut de curând discuția aceea… Și tot așa!
Lumea se simte. Unii se cred cai – în timp ce eu bat șaua… Și, totuși, ce nu înțelege lumea e că eu, și atunci când scriu despre alții, vorbesc despre mine. Iar atunci când am de spus ceva cuiva, spun direct. N-am devenit atât de înțeleaptă, încât să valorizez tăcerea. Așa că,