Ce bine că ți-e rău în patul tău, copile!
După doi ani în care ne-a fost teamă de boală, parcă nici o răceală nu mai e ce-a fost. E minunat să-ți meargă copilul la școală. E minunat să fie vesel și sănătos! Și, totuși, ce minunat e să răcească banal, pe terenul de sport – nu printr-un buncăr sau așteptând pe la vreo graniță… Cât de minunat și de ciudat e să ajungi să afirmi: ce bine că ți-e rău în patul tău, copile!
Într-una dintre aceste seri îmi țineam copilul înfofolit în patul nostru, în camera noastră încălzită, în casa noastră în care ne simțim în siguranță. Capul îi frigea, picioarele erau sloi de gheață și-un tremur îi străbătea, sacadat, tot trupul. Îmi era milă și drag. Mă simțeam, pe de o parte, neputincioasă – iar pe de altă parte așteptam să treacă momentul acela. Știam. Știam că va trece. L-aș fi luat cu mâna, aș fi preluat eu tot răul… aș fi redat pe loc sănătatea copilului meu. Dar niciun gând și niciun curaj din acestea nu-mi erau de folos. Așa că, am ales liniștea. Țineam de cald și de încurajare. Eram acolo. Ce bine că eram! Ce bine că avea copilul meu brațe care să-l țină! Și-un pat. Și-o cameră. Și-o casă întreagă. Și pace…
Refugiați în lumea semnelor. Și în lumea războiului
Mă aflu în fața unei uși mari și nu îndrăznesc să intru. Dincolo de ușă sunt oameni. Dar o categorie aparte: refugiați. Refugiați din Ucraina. Și, din această categorie, oamenii mei alcătuiesc o subcategorie: persoane cu deficiențe de auz și de vorbire.
Se deschide ușa. Intru. Rămân pentru câteva clipe privind mijlocul încăperii, unde copii voioși se fugăresc și unde femei, dar și bărbați tineri stau la mese. Pare un centru de recreere. Apoi, privirile mi se izbesc de pereți și coboară spre pământ. Saltelele frumos ordonate și păturile mai puțin ordonate – ca atunci când te dai jos din pat, dar știi că te întorci – mă trezesc și îmi amintesc unde sunt.
Stai! Cum de-s atâția bărbați tineri care au reușit să plece cu părinții, cu soțiile și cu pruncii lor? E război! N-au fost opriți la graniță?
De ce e complicată iubirea
Oamenii sunt însetați de iubire. Oamenii vor iubire și-o caută. Unii o caută cu disperare, dispuși la compromis. Oricum, în numele iubirii, compromisul sună mai blând. De ce e complicată iubirea?
Oamenii grăbesc iubirea și uneori se pierd în cele mai nepotrivite brațe. Alimentează fizic iubirea și-o consumă flămând, de teamă să n-o piardă. Lasă sufletul pe mai încolo și apoi se descoperă străini, în brațe și în paturi străine.
Motive pentru care urmăresc o competiție – show tv
Dacă urmăresc o competiție – show tv, o urmăresc întorcând-o pe toate fețele, nu doar pentru a ține scorul.
Pe mine mă interesează cum pierd și cum câștigă oamenii. Cum se poartă în situațiile limită, cum își asumă sau nu greșelile, cum înjură sau nu, cum se dau cu fundul de pământ sau nu, cum se întristează, cum se bucură, cum vorbesc cu ceilalți, cum vorbesc despre ceilalți, cum își pun și cum le cad măști, cum cedează, cum se redresează, cum pun piedici, cum glumesc, cum invidiază, cum știu să respecte… și tot așa.
Nu o fac în stil de bârfă, nici ca să-i judec, ci pentru a înțelege mai bine oamenii, în complexitatea lor. Pentru a discuta cu Maria pe cazuri concrete, pentru a o lăsa să-și răspundă singură la unele întrebări, pentru a observa cum se văd din exterior anumite calități, dar și multele defecte pe care, în măsuri variate, cu toții le deținem.
Adevăratul coșmar din ziua Halloween
Vrei coșmar de Halloween? Și de fiecare zi? Hai cu adevărul! Demachiază-te. Dă-ți jos toate măștile de pe chip și din suflet! Renunță la aparențe! Dezbracă-te! Aruncă toate voalurile, toate filtrele și toate strălucirile!
Arată-ți iadul din suflet, din gândire și din cerul gurii! Îndrăznește să te privești în toată splendoarea! Dă-ți voie să te îngrozești. Țipă în gura mare: ăsta-s eu, monstrul monștrilor! Astea-s rănile mele! Ăsta e sângele meu și ăsta e veninul din mine!
Felices los 4
YouTube își face de cap la mine pe laptop. Îmi dă muzici după cum dorește și îl las așa – să mă surprindă. Hop!, și-apare Maluma, cu Felices los 4. Mă opresc din treabă și ascult râzând, amintindu-mi…
Cândva, o doamnă aștepta să mă întâlnească, să-mi spună ce melodie cu ritm fain a descoperit – și să-mi ceară să-i deslușesc cuvintele.
E super simpatică doamna și bine ancorată în niște valori. Așa că a căscat ochii mari, mari, când a realizat că de câteva săptămâni cânta despre Felices lor 4 – adică fericiți toți patru, prinși în niște iubiri și niște înșelăciuni demne de telenovelele în care, într-un final, toată lumea e cu toată lumea și toată lumea e fericită!
Putem fi… felices los 4?
Astăzi, unde dai, unde cauți, se vorbește despre un mare și răsunător divorț. Altul. Până vor apărea altul și altul… Astăzi, toată lumea invocă faimoasa karma – sau cum s-o chema ea. Căci o femeie care s-a mulțumit acum 13 ani cu bărbatul alteia, rămânând însărcinată, se vede în postura de nevastă înșelată a unui bărbat care așteaptă copilul alteia. Că viața bate filmul… asta știm deja. E veche de când pământul și mult dinainte de a fi la modă să invoci „karma”.
Eu cred, pur și simplu, că fericirea nu se poate crea pe nefericiri. E o lege nescrisă, știută și veșnic încălcată – pentru că fiecare trădător ar putea jura că el n-o va da în bară. Și, totuși, numai în muzici și-n filme putem fi… felices los 4 și cu încă niște puradei pe lângă noi. Căci, în viața reală, oamenii mari suferă – iar universul copiilor riscă să se frângă sub indiferența și îndrăgostelile fără cap ale oamenilor dragi.
Falimentul duce la faliment și la ură – dar ura se poate vindeca prin iubire
Cred că orice om poate trăi fără să meargă la mall.
Cred că orice om poate trăi fără să meargă la teatru.
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
