Dintr-o vinere în alta…
Mi-e dor de pozucile acelea tâmpițele de pe Facebook, care anunțau, cu bucurie, că vine week-end-ul. Gata cu munca! Liber la distracție!
Pisici, copii și căței se întindeau pe ecran, își puneau coifuri, dansau lambada și sâmbata se pregătea să intre, șmecheră, în scenă.
Mi-e dor de oboseala sfârșitului de săptămână și de plictiselile de rigoare, care invadau rețelele de socializare.
Nu mai vreau să număr morți, nici nu mai vreau să mă minunez de toate conflictele care se stârnesc din fund, de pe scaun, imediat după o tragedie. M-am săturat de păreriști și de judecători, m-am săturat de ură și de bucurie stupidă, atunci când se întâmplă vreun rău.
Rocker, om, aproapele nostru
Am avut un șoc zilele astea, când a trebuit să ne rugăm pentru rockerii din Colectiv – fără să-i numim rockeri! Am fost asaltați de prieteni, de simpli cunoscuți și de necunoscuți, care și-au exprimat revolta: Oameni, nu rockeri!… Ni s-a mai spus că nu avem pic de milă, că suntem cretini încuiați, că măcar acum ar trebui să lăsăm jignirile la o parte. Am rămas privind spre unele comentarii – ca venind dintr-o altă lume. Nu i-am catalogat în niciun fel pe combatanți, dar am ținut cu dinții de cuvântul ăsta, de adevărul acesta, de bucuria aceasta – de rocker.
Pentru că, deși rockerului i-au fost atribuite de către unii și caracteristici automate, precum satanist sau ateu – definiția/ sensul real al cuvântului rocker este:
(Anti)reclamă la Șapte Pietre
Scriu aici, pentru a-mi asuma vina. Pentru prima dată în cariera de blogger am ales să-mi încalc propriile reguli și am șters o postare. De fapt, nu am șters-o, doar am pus-o pe pauză. Postarea va redeveni vizibilă în orice moment în care voi conștientiza că unii oameni chiar nu știu să profite de șansa ce li se oferă.
Ok, deci am făcut să dispară o postare de pe blog. Cel despre care pe drept scrisesem și-i făcusem antireclamă a devenit, între timp, mai bun? Posibil să nu. Sau, Doamne ajută!, poate că da.
Să generalizăm, ce pădurea mea!?
Patima noastră e aceea a generalizării. Generalizăm. Mult și bine. Și, mereu divagăm de la subiect, în încercarea de a ne demonstra adevărurile. Punem întrebări, dar nu acceptăm răspunsurile – dacă nu sunt fix acelea din mintea noastră. Considerăm c-am câștigat bătălii… Și, totuși, nu suntem fericiți.
După alegeri. Sfârșitul nu-i aici
Ură. Câtă ură am simțit în juru-mi, în ultimele două săptămâni, mi-e greu să exprim. În magazin, în taxi, printre străini și printre cei apropiați, în online și în viața de zi cu zi… Am stat între două tabere și m-am plimbat prin ambele bărci. Am încercat să înțeleg. Să fac liste cu bune și rele. Să păstrez un echilibru. Să nu mă enervez. Teoretic, nu m-am enervat. Dar, am plâns. Mult. De tristețe, de indignare, de neputință, de neîncredere, de necredință.
M-au durut ochelarii de cal. M-a durut ruperea totală între oameni, între prieteni, între familii.
VI. Unele superstiții se adeveresc
Rămân de multe ori cu mine însumi și gândurile mi se învălmășesc luminoase prin creier. Nostalgia vieții de acasă mă acaparează uneori și amintirile se perindă, tablou după tablou, pe ecranul memoriei. Compun în minte zeci de scrisori pe care le adresz părinților, prietenilor cunoscuților. Mi-e dor de locurile natale și chiar de animalele din curte. Nu ajung să scriu nici măcar o carte poștală și bănuiesc cu câtă nerăbdare așteaptă toți vești. Mă liniștesc printr-o metodă găsită de mine, aceea a gândurilor care nu au nevoie de hârtie și de creion.
V. Oameni și oameni
Toamna e toamnă și vremea e schimbătoare. Zilele frumoase care îmi produc de regulă bună dispoziție sunt tot mai rare, acum au devenit reci și umede. Măruntele întâmplări de peste zi sunt amplificate de starea vremii și mă curprinde uneori o melancolie inexplicabilă. Sunt convins că li se întâmplă și altora, pentru că-i surprind retrași, cu gândurile departe. Programul încărcat de peste zi ne lasă destule clipe când te apucă tristețea cea mare și cumplită.
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase