Bănuțul cititorului Libris contribuie la reducerea morții infantile în România
Ieri am primit un mail bucuros de la echipa Libris.ro. O librărie online care, cu sprijinul clienților săi, în parteneriat cu Organizația Salvați Copiii România, a reușit să facă o nouă faptă bună! Tocmai a donat către Spitalul de Copii din Brașov aparatură medicală în valoare de 24.500 de euro! La spitalul din Brașov sunt îngrijiți anual peste 900 de copii cu patologii grave, cum este insuficiența de organe. Având în vedere că o mare parte din aparatura spitalului era de peste 30 de ani… sunt convinsă că cele patru monitoare funcții vitale, patru injectomate și patru pulsoximetre vor ajuta de acum înainte cadrele medicale să ajute, la rândul lor, micuții și să le ofere o șansă în plus la viață!
Cum s-a făcut donația asta? Cu câte 1 leu, cu 3 lei, cu 5 lei, cu 10 lei sau cu oricare altă sumă!
O legătură de răbdare, vă rog!
Am aflat că răbdarea se vinde în piață, printre mărar și pătrunjel. Gata, plec și eu în căutarea ei! Bănuiesc că-i coadă la taraba cu răbdare. Cred că-i și scumpă tare… Dar am de gând să mă târguiesc, daca va fi nevoie.
Mă tot întreb cum s-o folosesc, cum s-o distribui, cum s-o depozitez. Oare pot s-o pun la presat, într-o carte? Oare pot să iau o porție și la desert?
Din întrebare în întrebare, ajung în piață și merg țintă spre cel mai aglomerat loc. Nu… nu-i aici. Aici se joacă viața la păcănele. Unde-o fi răbdarea? Mă foiesc fără de răbdare și răsuflu greu. Deja am transpirat și am obosit. Mă răsucesc pe călcâie, să plec – și uite, surpriză! Răbdare la legătură! Și niciun om la rând… Doar un om fără oameni și cu multă răbdare.
Cui ne lăsăm pătrățica, în timp ce-i judecăm pe alții?
Se întâmplă adesea să-i judecăm pe unii. Și pe alții. Că-s așa și pe dincolo, că fac aia și ailaltă, că… Dumnezeule, nu știm cum de-i mai rabdă pământul. Toate motivele pe care le avem sunt justificate. Oamenii și pătrățica lor nu-s și n-o să fie vreodată perfecți așa că, dacă ne punem pe căutat minusuri, avem toate șansele să le și găsim.
Întrebarea care se naște este: merită efortul de a purta altora de grijă? La modul ăsta? Merită să ne minunăm de soarta lor, să-i comentăm, să le analizăm toți pașii, să ne comparăm și să-i vedem, eventual, la degetul nostru mic? Să râdem de paiele care le injectează ochii? Poate că merită…
La fiecare pas, un nou început. Și, totuși, câte începuturi trăim?
Că-i azi, că-i luni, că-i prima zi de mai, că-i un nou serviciu, o nouă relație, o nouă cădere, o nouă ridicare, o nouă lecție învățată sau un nou șut în fund – mereu o luăm de la capăt. La fel sau… altfel. Mai cu foc sau mai cu sictir, mai cu optimism sau mai încrâncenați, mai dornici de a fi fericiți sau mai inconștienți.
În fiecare pas e un nou început. În fiecare sfârșit e un nou început – la fel cum și în fiecare continuare ne lovim de același nou început. Ni-l dorim mereu a fi unul cu bine. Dar câți și câte facem pentru acest bine? Cât reușim să avansăm de la stadiul de dorință la… împlinire? Câți ne bazăm pe „ghinion” și, mai apoi, pe „norocul” de a primi șansa unui nou luat de la capăt – punând motiv că… mai avem timp? Câți reușim să trăim în prezent, să fim părtași, actori principali în rolul noului început – și câți ne pierdem în trecut sau ne avântăm cu prea mare elan în viitor, uitând de magicii
Din teoria lui „n-ai putea” se evadează prin practică
N-ai putea să te descoperi singur într-un pat mare, mare și gol.
N-ai putea să mai scoți capul în lume, știind că lumea îți cunoaște micimea și durerea din patul mare, mare și gol.
N-ai putea să pleci singur la un drum lung, lung și greu.
N-ai putea să fii fericit la destinație, știind că și întoarcerea va fi tot pe cont propriu, într-un drum lung, lung și greu.
Nimic n-ai putea să faci. Până când teoria se transformă în practică și te găsești în fața faptului împlinit.
Astăzi o iau de la capăt
În fiecare dimineață de până acum m-am… trezit. Mai mult sau mai puțin conștientă de șansa ce mi s-a dat. Mai mult sau mai puțin obosită, mai mult sau mai puțin zâmbăreață, mai mult sau mai puțin pusă pe fapte mari. În fiecare dimineață începe un nou astăzi. În care am nu doar dreptul, ci și obligația de a o lua de la capăt. Ziua de astăzi este cea mai importantă zi din viața mea! Pe ea o dețin și ea-mi este cea mai mare avere.
Glasul salvării – ambulanțe în misiune
Veronica este singura bunică pe care am cunoscut-o și de care m-am bucurat până la 18 ani. Și ea s-a bucurat de noi, de nepoții ei. Cu câteva lui înainte de a pleca în veșnicie, mai avea o emoție care-i menținea zâmbetul pe buze. Vecina de palier pe care o îndrăgea tare era însărcinată! Abia așteptau, amândouă, gâgâlicea.
Într-o noapte de noiembrie, la blocul bunicii au ajuns două salvări. Una pentru a încerca să resusciteze o doamnă în vârstă, alta pentru a lua o gravidă la maternitate. În acea noapte de noiembrie, schimbul s-a făcut la etajul unu – o viață venea și alta pleca…
N-am auzit acele salvări de noiembrie. Dar bănuiesc că au sunat amândouă la fel… jalea și fericirea au uneori același glas.
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
