Ionela Lungu dă viață personajelor din poveștile lui Ion Creangă
Ce zi mai frumoasă, dacă nu cea de 1 martie, să o cunoaștem pe Ionela Lungu? S-a născut pe malurile Dunării, dar s-a regăsit „acasă” pe malul Ozanei, la Humulești. A făcut Facultatea de Construcții de Mașini la Iași, e profesor cu gradul I, a predat despre mecanism motor, instalații de ungere, desen tehnic. Însă acum 25-30 de ani și-a descoperit, din joacă, și o pasiune: modelajul în lut. Pasiunea a crescut, Ionela a devenit din ce în ce mai pricepută, școlile profesionale s-au desființat. Mulți profesori au rămas atunci fără colac de salvare. Nici experții în dezvoltare personală nu prea existau, cei care să ne spună că e nevoie să ne „regăsim”. Că e nevoie să avem un back-up, o strategie de a nu ține toate ouăle într-un coș, de a nu ne dărâma complet când ni se trage covorul de sub picioare.
Povestea unor îmbrățișări
Pe 16 septembrie 2019 am scris și am rostit niște gânduri despre… îmbrățișări. Nu despre O îmbrățișare, ci despre mai multe. Unele frumoase, altele devenite, în timp, de nedorit. Unele ascunse, altele adormite. Unele trezite din urât și din nou fericite. O poveste despre noi, oamenii, și despre brațele noastre cuprinse în… îmbrățișări. Sau o poveste numai despre mine – cine mai știe?…
Azi am decis ca acest clip să își facă și aici culcuș, în îmbrățișarea blogului. Or fi mulți patru ani de așteptare? Sunt așa cum sunt. Și probabil că azi era ziua lor. A îmbrățișărilor și a celor Șapte pietre.
Mărturisirea din somn: „Bineînțeles că mi-e teamă de război”
Astă noapte am simțit-o cum se răsucește de pe-o parte pe alta și apoi rostește senin și clar, de parcă ar fi fost trează: „Bineînțeles că mi-e teamă de război”. Apoi s-a făcut, din nou, liniște.
M-a lovit pacea din glasul ei. Nu era tulburare. Nu era nici negare a realității. Copila mea știa că lângă noi e război. Și-l simțea ca parte din actualitate – cu teamă, cu asumare, fără deznădejde.
M-am întors și am tras-o spre mine. Și-a așezat capul pe umărul meu și-am putut să-i sărut fruntea. Dormea. O mângâiam și-i vorbeam: „Suntem în siguranță. E pace, știi? În plus, Dumnezeu e cu noi în fiecare clipă, să nu uiți asta!”.
Sfârșitul nu-i aici – refugiații din lumea semnelor își continuă drumul
Refugiații din lumea semnelor își continuă drumul! O continuare pentru textul: Refugiați în lumea semnelor. Și în lumea războiului.
Poate că s-au mai întâlnit așa. În centrele lor de recreere. La petreceri. La o aniversare. Într-o excursie. Poate c-au mai stat la masă împreună, s-au bucurat de timp liber, și-au făcut câte o poză. Poate că s-au mai ajutat cu bagajele, poate că și-au mai supravegheat copiii unii altora. Poate că au mai dormit pe saltele. Poate că le-a mai fost dor.
Astăzi, dorul doare altfel. Astăzi… excursia se numește refugiu. Iar unul dintre popasuri este Centrul de evenimente Agora. Peste o sută de ucraineni cu deficiențe de auz și de vorbire au fost găzduiți, până acum, la Iași. Unii vin, alții pleacă – e mișcare continuă. Și e comunicare continuă cu mâinile… și cu inimile fremătând de griji.
Compliment – a ști sau a nu ști a-l primi
Compliment 1: – Ești frumoasă! – Ei, da, tu nu vezi cum îmi stă părul?
Compliment 2: – Ai o voce plăcută. – S-o auzi când e neplăcută!
Compliment 3: – Ce bine-ți stă cu bluza asta! – Am dat 20 de lei pe ea.
Și exemplele de compliment și de respingere a lui pot continua!
După ce m-am tot lăudat cu desul – dar niciodată destulul – mulțumesc, am realizat că există un sector în care sunt codașă la… mulțumiri. Ca mine, multe alte persoane. Căci, bineînțeles, mi-e mai ușor să observ la alții încrâncenarea cu care barează un compliment.
Doamna cu porumbeii și-un dialog din „Singur acasă 2”
Recunoașteți personajele? Mda, e perioada… „Singur acasă”. Partea a doua, „Pierdut în New York”, cuprinde un dialog destul de fain între Kevin și doamna cu porumbeii. E o lecție… de ținut minte! Motiv pentru care am transcris vorbele. Să le citim, să le recitim, să le înțelegem, să le uităm… și să știm, apoi, unde să ne întoarcem la ele.
Câteodată… cum mă simt când nu mă simt
Câteodată mă privesc
și nu mă recunosc.
Dacă n-ar fi oglinzi
aș crede că arăt altfel
și nici nu mi-ar păsa,
de fapt, cum arăt.V-aș povesti doar
despre cum mă simt
când mă simt.
Și despre cum nu mă simt
când nimic nu simt.