Un influencer a dat-o în bară – abia acum ai ceva de învățat
O persoană publică destul de colorată ca vizibilitate – și, evident pentru oricine, destul de tristă în viața ei – a greșit rău. Cu alcool, droguri, condus cu permisul suspendat. Putea să iasă mult mai urât decât atât dacă, Doamne ferește, existau victime de pe urma teribilismului său. E bine că nu. Și, totuși, un influencer a dat-o în bară.
Persoana asta va plăti. Nu mă simt în niciun fel doritoare s-o pun eu la zid. Dar, ce să vezi. O pune acum toată lumea la zid. Cu aceeași ușurință cu care până mai ieri unii o suiau pe culmi ale gloriei. Alții se amuzau de ea și o urmăreau pentru cancan. Iar mulți – probabil cei mai mulți – o invidiau. Că are. Că face. Că drege. Motto-ul ei era, oricum, că mai bine plânge într-o mașină de lux decât pe o bicicletă. Ceva de genul.
Am perceput mereu această persoană publică – influencer?! – ca fiind un suflet chinuit. O cred că a vrut doar să fie „o fată iubită și fericită”, însă rolurile pe care le juca în public o îndepărtau mult de țintă. Supremația, aroganța, dorința de a-i pune pe toți la punct, stima de sine umflată cu pompa, autosuficiența… toate măștile astea ale ei urlau de durere.
Un drum prin labirintul senzorial – un minut și jumătate altfel
Am aflat că mă cheamă Ana, că am 8 ani și că trebuie să mă întorc de la școală spre casă. Mi s-au pus un ghiozdan plin în spate și o greutate la un picior. Apoi, mi s-au dat un portofel, niște căști și o pereche de ochelari caraghioși – cu lentilele colorate și groase, parcă parte dintr-un glob disco. Încă dinainte de a păși în labirintul senzorial, am simțit că mi se întoarce lumea pe dos.
În căști auzeam tot felul de zgomote stridente, voci, claxoane, sunete de ambulanțe în misiune. Părea să nu mă deranjeze atât de tare. Cel puțin, nu atât de tare în comparație cu ochelarii aceia care mă făceau să orbecăiesc. Vedeam neclar panoul de la intrarea în labirint – dar nu reușeam deloc să aproximez distanțele. Pășeam fricos, să nu mă lovesc și, totuși, dădeam cu mâinile prin aer, căci intrarea era mult mai departe.
Din mândrie ne prăbușim cel mai ușor
Putem fi buni. Minunați. Fantastici. Dar, dacă suntem exagerat de conștienți de atuurile noastre și ne fălim cu ele, dacă îndrăznim să ne comparăm cu alții doar pentru a-i disprețui, dacă nu ne doare inima de păcatele noastre și de greul prin care trece aproapele… atunci totul e compromis. Bunătatea nu e bunătate cu jumătăți de măsură. Nici minunăția nu mai e chiar atât de minunată, când există mândrie. Și putem rămâne fantastici – dar, cu siguranță, nu în echipa în care ne imaginăm, nu în topul în care considerăm că ne-am merita locul.
Este enorm de greu să fim smeriți. E complet la îndemână să ne umplem de mândrie. E ușor să ne smerim când știm că suntem super-extra-mega păcătoși. E greu să nu ne umflăm în pene când facem lucrurile așa cum trebuie, când toate merg perfect, când pare că nimic nu ne scoate de pe drumul cel bun. Și, totuși, tocmai mândria s-ar putea să ne vină de hac.
#numaratoareainversa – ultimele 31 de zile din an
31 de zile din luna decembrie au însemnat… #numaratoareainversa. O numărătoare inversă a timpului, până la întâlnirea cu 2023.
31 de zile din luna decembrie m-am văzut, zi de zi, live pe Facebook, cu oamenii dragi din online. A fost o provocare să mă țin de plan. A fost o bucurie să observ că nu vorbesc singură și că există interacțiune.
Ideea nebunească de a tot găsi alte și alte subiecte de discuție m-a făcut să fiu mai atentă în jur, să conștientizez felul în care se scurge timpul. Și, pe cât se poate, să-l trăiesc.
Mi-am asumat, de asemenea, vorbitul liber. Uneori prea lent, alteori prea accelerat, de multe ori cu bâlbe, cu zgomot de fond, cu imagini neclare. Autentic.
Am avut momente de râs, de plâns, de amintiri, de întrebări, de intervenții mai scurte sau mai lungi, de subiecte lumești și de subiecte de suflet. A fost, cred, pe cât de repetitiv – pe unele idei fixe ale mele – pe atât de variat.
Pe mine m-au bucurat cele 31 de zile petrecute live alături de voi, așa că m-am gândit să le adun într-o postare. Să avem #numaratoareainversa la un loc, să ne rămână (în) amintire.
Hristos a înviat – salutul de după Înviere
Hristos a înviat! Am ieșit din birou să-mi fac o cafea – un etaj mai jos.
Pe sală, un băiețel de vreo 10 ani.
– Bună!, îi zic eu, zâmbind.
– Hristos a înviat!, mă salută el.
Chef de ceartă – cu sau fără?!…
Am stat în același perimetru cu oameni care se certau. Mi-am scos telefonul și m-am apucat să corectez niște texte. Nu puteam pleca de acolo, nici nu puteam să mă conectez la furiile lor. Nu aveam chef de ceartă.
Nu era ceva grav, care să mă sperie. Nici nu erau oamenii… mei. Mai tare m-a speriat faptul că eu chiar am putut să corectez textele, să-mi termin treaba, să rămân calmă. Să nu judec (prea mult) și să nu iau în râs atitudinea lor.
„Băi, dacă vorbești urât de mama mea te omor, ai înțeles?!”
„Te omor!”… cum sună asta! M-am nimerit, la un moment dat, intervenind doar cu prezența și-o privire… când un băiat de vreo 10 ani băgase mâna-n gâtul altuia de aproximativ aceeași vârstă:
– Băi, dacă vorbești urât de mama mea te omor, ai înțeles?!
Când am apărut în zonă, spiritele s-au calmat. Am tăcut. Culmea e că auzisem de la ce-a pornit conflictul. Cel luat de gât bâiguise ceva în lehamite, pentru că nu știa răspunsul la ceea ce fusese întrebat. Iar cel care-a întrebat înțelese din bâiguiala aia că fusese înjurat de mamă. Totuși, deși nu era vreun sfânt… de data aia amicul său chiar nu vorbise prostii, ci doar fusese neclar în exprimare.
Peste ceva timp, am rămas singură în zonă cu… atacatorul. Am turnat suc în pahare și m-am dus la el.
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
