Chef de ceartă – cu sau fără?!…
Am stat în același perimetru cu oameni care se certau. Mi-am scos telefonul și m-am apucat să corectez niște texte. Nu puteam pleca de acolo, nici nu puteam să mă conectez la furiile lor. Nu aveam chef de ceartă.
Nu era ceva grav, care să mă sperie. Nici nu erau oamenii… mei. Mai tare m-a speriat faptul că eu chiar am putut să corectez textele, să-mi termin treaba, să rămân calmă. Să nu judec (prea mult) și să nu iau în râs atitudinea lor.
„Am fost nervos” – mărturie despre starea în care te aduce mânia
Am cunoscut de curând un om simpatic și zglobiu ca un clopoțel. Măcinat de boli – interioare și exterioare. Cu urme vizibile pe față și pe trup. Mi-a zis senin: „Am fost nervos! Am fost nervos tare! Și, când m-am enervat odată…”
A făcut semn cu mâna spre jumătatea de față picată, cu ochiul aproape închis. E așa de ani de zile. Acum, cu chipul transformat, cu un picior cangrenat, cu vârsta la pachet… zâmbește, comunică, se bucură. Se vede că și-ar fi dorit „rețeta” asta mai demult.
O rețetă pe care toți o știm – și de care ne lepădăm în orice secundă simțim ace care atentează la baloanele noastre doldora de mândrie…
Se spune că
Vreți să-i faceți proști pe copiii de azi? Despre istorie, geografie și școală românească
Vor unii să unească Istoria românilor și Geografia României într-un singur obiect. Până și un copil de 10 ani s-a trezit întrebând:
– De ce ar face asta?!
Am răbufnit:
– Pentru că vă vor proști! Fără trecut și rădăcini, fără prezent, fără cunoștințe! Pentru că e mai comod să vă știe jucând Roblox și Adopt me decât studiind, având cultură generală și replică atunci când e cazul!
Așa m-am săturat de toți inteligenții care schimbă regulile peste noapte! Dacă îi iei repede, ei înșiși n-au habar de istorie și geografie și de școală, în general. Și-au ajuns „oameni mari”, vai de capul lor, dar mai ales vai de capul nostru…
Interesează pe cineva câți copii au pierdut complet legătura cu anul acesta școlar,
Ghete și probleme – colecția de iarnă-primăvară
Îmi fac și eu ghetele, dimineața, să ies curată și aranjată din casă. Minunea mă ține până-n parcare. În încercarea de a ajunge la PUI, trec prin mocirla mocirlelor și mă cert… că iar am venit aseară târziu acasă și n-am găsit loc mai la stradă. Mă consolez niște minute după, când cobor din mașină până nu știu unde, apoi după ce ajung la serviciu – și revin cu picioarele pe pământul moale și îmbibat de apă, fericit și mângâiat de soare.
Îmi vine să râd. Ghetele mele de mare șoferiță sunt în perioada aceasta mai murdare decât încălțările pietonilor.
Nu deveni cine te-a rănit
Sunt mulți cei care mă întreabă cum de mai pot zâmbi. De ce vorbesc de bine pe cei care mă vorbesc de rău, de ce caut frumosul ascuns sub praf și pe după mucegaiuri, de ce nu rămân căzută după ce mi-o iau, de ce mai îndrăznesc să ridic ochii în lume, după ce demonstrez că nu-s perfectă, de ce mă încăpățânez să văd suferințele drept lecții – și nu, pur și simplu, suferințe. De ce sunt adepta lui: nu deveni cine te-a rănit?
Pentru mine, răspunsurile-s clare. Și maxim de egoiste. Zâmbesc pentru mine. Pentru că starea de spirit și atmosfera și frumosul mi le fac eu – nu le aștept de la alții. Pentru că a vorbi pe cineva de rău (mai mult decât a povesti o realitate și a merge mai departe) m-ar caracteriza pe mine, nu pe acea persoană. Pentru că sunt om și, prin urmare, sunt imperfectă – și pentru că nu m-am dat vreodată perfectă, ca să-mi fie rușine mai mult decât trebuie de căderile mele.
Căderile sunt făcute ca să mă ridic și ca să nu mă plictisesc de prea mult bine. Căderile vin exact din prea mult bine și au scopul de a mă trezi. Căderile-s între mine și Cerul spre care privesc, în dorința de a mă ridica. A vedea numai suferința și a trece nepăsătoare pe lângă lecția care mi se desfășoară… ar însemna să repet la nesfârșit aceeași și aceeași cădere… fără să înțeleg nimic. Și, Doamne, oricum repet căderi, și oricum nu înțeleg toate câte-s de înțeles – dar măcar vreau să merg înainte și lupt pentru asta.
Am fost născută să… fiu fericită!
În ultimele zile, tot am dat peste îndemnul din titlu. Nu deveni cine te-a rănit! Sau în limbajul meu de baltă… răzbunarea-i arma prostului. Eu am drumul meu și viața mea. Cine mă rănește o face pe barba lui. Eu pot să mă opresc buimacă, să-mi privesc rana, să întorc sau nu și celălalt obraz – dar, după aceea, învăț să merg mai departe. Nu-i neapărat ușor. Uneori mai staționez. Mai mult sau mai puțin decât mi-e permis. Îmi ofer răgazul acesta, în egală măsură în care-mi rezerv dreptul de a mă trezi, mai apoi, și de a continua drumul. Pentru mine. Pentru egoista de mine! Pentru cea care nu poate rezista fără zâmbet și fără lecții extrase din fiecare lucru de maximă importanță și din fiecare mărunțiș al vieții.
Am fost născută să iubesc. Și, dacă nu pot iubi – încerc măcar să nu urăsc. Am fost născută pentru a fi eu – fără a mă oglindi în cei care nu mă reprezintă. Am fost născută să iert. Și iert, la fel de egoist – inclusiv atunci când nu mi se cere iertare. Am fost născută să fiu fericită – și, chiar dacă mă poticnesc la fiecare pas, e obligația mea să nu mă autoexilez în băltoace de nefericire. E greu. Dar e o alegere. Iar eu aleg să nu fiu și să nu devin propria mea victimă.
Citește și:
Mi-am dus vulcanul în service :)
În viața mea trecută am fost o fire vulcanică. Am depășit cu brio cele mai grele momente și-am răbufnit în cele mai stupide, mai lipsite de importanță, mai fără de sens… Răbufnirile mele erau, în general, scurte. Câteva minute și niște vorbe și apoi, „eliberată”, soarele reapărea pe cer. Nu făceam asta decât cu oamenii dragi, față de care-mi „permiteam”. Că ei mă iubesc, că ei mă acceptă, că ei mă iartă… că eu sunt a lor și că mă cunosc de acum destul de bine cât să știe că negreața din cerul gurii nu-i decât de suprafață… Că am suflet bun și iubire multă de oferit și că, la rândul meu, și eu le știu și le suport pe ale lor. C-așa-i în viață.
Eram… mai nervoasă. O scuză bună. Până când am descoperit eu că nervozitatea e un termen modern, care ascunde mânia. Iar mânia-i un păcat. Am aflat asta cu puțin timp înainte de o prăbușire. O prăbușire inevitabilă, care putea fi evitată – ca să zic așa. În prăbușirea asta, însă, am început să lucrez intens la mine, cu mine – pentru mine și, implicit, pentru cei dragi ai mei.
Zâmbetul – mă bagă și mă scoate din necazuri
Sunt și am fost dintotdeauna omul care a crezut în soarele care apare după furtună. Furtună provocată de mine sau provocată de alții, furtună din care am decis să fac parte, furtună în care am fost aruncată din greșeală sau cu forța. Până acum, slavă lui Dumnezeu, am reușit să tot văd soarele. Chiar și atunci când mă aflam mână în mână cu deznădejdea, soarele s-a încăpățânat să apară și pe strada mea. Parte din soare e și zâmbetul meu.
Foto: Oana Nechifor Zâmbet care, chiar dacă am crezut că-l voi pierde cândva, mi-a rămas aliat. Și nu e soare provocat de dinții poate (prea) galbeni :), ci e un soare și e un zâmbet care izvorăsc din suflet. Probabil că fără să zâmbesc aș muri.
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
