Acum 20 de zile mi-am luat rămas bun de la un gând la moarte. Și-a venit altul!
Citește mai întâi: O femeie are doi sâni și-o datorie
***
Acum 20 de zile, când mă întorceam de la serviciu, Maria m-a întâmpinat fericită la ușă:
– Am luat un Foarte Bine la matematică!
– Felicitări! Vino să ne îmbrățișăm! Și eu am luat azi un Foarte Bine!, i-am răspuns.
Acum 20 de zile fusese ultima zi de școală cu porțile deschise. Urma perioada cea nedefinită de învățat de acasă, iar foarte binele de la testul cu forme geometrice îndulcea un pic atmosfera.
Acum 20 de zile, după prânz, eu am făcut o pauză de la birou și-am plecat spre Spitalul Providența. Aveam programare. Deja măsurile de siguranță împotriva coronavirusului începeau să se întețească. Așa că m-am prezentat la controlul de ecografie mamară cu săculeți din ăia albaștri în picioare – papucei de ștrumfi, cum le zice Maria.
Acum 20 de zile se împlineau doi ani și jumătate de când începusem să am conștient în minte gândul la moarte.
Postare serioasă și nu prea… despre ce-a vrut să spună autorul și despre ce am înțeles eu
„Supradoză de dor, cu lacrimi uscate, cu vise eșuate/ (…) Supradoză de dor, cu zile sfârtecate, nopți paralizate/ Dar de la asta nu se moare, din păcate.”
Așa cântă cei de la Taxi, alături de Irina Rimes. Făinuță melodia. Deloc faină rima. Din păcate?! Slavă Domnului că nu se moare. Nici de la dor, nici de la supradoză de dor,
Avortul – principala cauză a morții în 2018!
Pare de necrezut. Și totuși, principala cauză a morții în anul 2018 a fost… avortul! La nivel mondial, 42 de milioane de vieți au fost curmate încă din burtica mamei lor. Din locul aparent cel mai sigur și mai plin de iubire.
Ce fel de suflete avem? Ne revoltăm justificat când vine vorba de nerespectarea drepturilor animalelor – dar susținem ideea absurdă că o sămânță de om nu este… om!
Și ne mai numim oameni?! Suntem niște ucigași, asta suntem! Dar niște ucigași „moderni”, care consideră că femeia e stăpână pe trupul ei! Ce mai contează că în ea crește o cu totul altă ființă?
Apoi…
Când moartea mă ia prin surprindere
Uneori simt nevoia să mă opresc din alergătură și nu pot. Fac planuri, strategii, promisiuni – și nu mă țin de niciunele… E greu. Aproape imposibil. Și descopăr, astfel, cam cât de mică mi-e voința.
Se întâmplă, însă, ca moartea să mă ia prin surprindere. Nu moartea mea. Deocamdată. O moarte. O moarte de departe. Pe care n-aș fi putut-o împiedica. Însă realizez cum aș fi putut influența viața de dinainte, un pic, în bine. Dacă aș fi fost acolo, prin preajmă. Fără alergătură, fără nepăsare. Nici n-aș fi depus cine știe ce efort. Doar m-aș fi arătat un pic mai binevoitoare. Poate că n-ar fi contat deloc implicarea mea. Dar aș fi știut astăzi că am dat de la mine un minim, cât mi-a stat în putință, ca unei vieți grele să atașez, din când în când, un zâmbet.
N-am făcut asta.
Sunt pro viață – de ce crezi c-aș cere moartea oamenilor pro avort?
Nu cred că, dacă ești pro viață – trebuie să fii omorât cu pietre, pe motiv că ești anti avort. De ce e de rău să aduci în vedere cuiva importanța vieții și să arăți că o sămânță din pântece e om, la fel ca mine și ca tine? Obligă asta cumva, cu ceva? Leagă cumva? Poate leagă sau dezleagă conștiințe, dar nu îngrădește cu nimic libertatea unei femei de a face „tot ce dorește cu propriul său corp”.
Oamenii pro viață nu cer moartea oamenilor pro avort. Ar fi culmea… Mulți dintre oamenii pro viață au mame și alte femei dragi care au făcut avort… Și asta nu-i împiedică să le iubească în continuare!XX. Riscurile meseriei
Tainele oricărei meserii nu se pătrund ușor. Ai nevoie de cunoștințe teoretice și practice, de îndemânare, dar mai ales de pasiune pentru ceea ce faci. Eu., poate că am primele calități, dar pasiunea pentru meserie nu o am. Asta o simt în interiorul meu.
Pentru că nu m-am deconspirat niciodată, mă simt liniștit. Ceilalți nu cred să bănuiască nimic. În anul trei am fost repartizați pe lângă muncitori și lucrăm cot la cot cu ei. Realizăm, sub supravegherea lor, cele mai complicate lucrări.VIII. Retrăind copilăria
Melancolia nelipsită în perioada de început este cu totul efemeră acum. Gândurile îmi fug acasă mai rar și numai în anumite împrejurări.
Copilăria, cu anii în care te ridicai „copăcel”, grădinița, primele clase de școală, părinții, frații, cunoscuții, dascălii, peisajul geografic, năzbâtiile nevinovate constituie primul capitol al vieții. La acesta revenim uneori, ca să-i evocăm întâmplările.
Forfota din dormitor s-a potolit. Suntem cu toții la orizontală, cu toate că mai este timp până la stingere. Cineva a propus și noi am acceptat ca, în fiecare seară, să povestim pe rând câte o pățanie din copilărie. În seara aceasta povestește Bibe și o face frumos. Liniștea este deplină.
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase