Rânduri de rămas-bun pentru un PUI de leu
Uneori, e timpul să-ți iei rămas-bun de la prieteni. Cu recunoștință, cu bucurie pentru tot ce-a fost… la bine și la greu.
Spun asta pentru că, uneori, prietenii pe care ți-i faci nu sunt tocmai oameni. Și nu c-ar fi neoameni – ci pentru că-s obiecte! 🙂 Dar nu orice fel de obiecte, ci obiecte de suflet.
Mult mai fidele decât oamenii și doldora de amintiri. De emoții. Ai trecut cu acești prieteni printr-o mulțime de aventuri. Ai petrecut ani întregi în prezența lor. Și mii de kilometri! 🙂 Te-au văzut când te-ai veselit – dar ți-au simțit și lacrimile, și furiile, și jalea, și fricile…
Uneori, e timpul să-ți iei rămas-bun de la prieteni, cât încă îți mai sunt prieteni. Și cât încă mai au forța și curajul
A ce miroase-n țara asta?
Imediat după anul nou am dus mașina la spălat. În locul micuț și modest în care merg de obicei, acolo unde băieții se bat între ei ca să iasă PUI-ul cât mai tuns, frezat, aranjat era destul de aglomerat. Pentru că n-am vrut să-mi pun răbdarea la încercare, am preferat să bag în marșarier și să plec spre o altă spălătorie, de trei ori mai aglomerată – dar mai mare, mai spațioasă, mai luxoasă, în care lucrurile se fac țac-pac.
Am ajuns și, printr-o anume conjunctură cu iz de învârteală, m-am trezit că am intrat chiar în fața altora, care erau la rând de mai mult timp. Totul bine și frumos, până la tipul care a preluat munca. Un pic de superioritate, un pic de sictir,
Cu matizul prin parcare – liber la peripeții
Am lăsat mașina pe undeva, preț de cinci minute. Când m-am întors spre locul de parcare, am văzut portiera șoferului bușită. O, nu! Mă uitam la tabla aia înfundată și înaintam din ce în ce mai lent, amânând momentul întâlnirii. Apoi m-am ghemuit și am stat față în față cu portiera.
Viata pe roti
Saptamana asta am condus… si am condus… cateva ore pe zi, in fiecare zi. Aglomeratie – sau nu, parcari – sau nu, rabdare – sau nu… de toate pentru toti.
In general, condusul ma relaxeaza – iar in momentele in care tind sa ma enervez, imi amintesc repede ca n-are rost. Imi place sa privesc lumea pe strada. Imi place ca la semafor sa analizez ce face soferul din spate sau din lateral. Imi place sa primesc fluturasi pentru ca, mai apoi, sa-i arunc prin masina. Imi place sa ascult radio. Imi place sa cant si sa comentez cu vocile de la microfon.
Mama, buba!
Zilele astea am devenit – fortata de imprejurari – pieton.
Matizul nostru este in service, dupa ce a fost iubit cu forta de un nene cu Audi. Eram pe Stefan si, langa trecerea de pietoni de la Casa Cartii, doi meditau: „Sa trecem, sa nu trecem…”. In ultimul moment au luat hotararea: „Sa trecem!”. Tot in ultimul moment am pus si eu piciorul pe frana.
Aparent, am fost o norocoasa. Si-as fi fost pana la capat, daca si domnul din spate ar fi avut un ultim moment
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase