Ioana Maria Dumitrașcu a păzit viața copilului său cu prețul propriei vieți
Pe Ioana Maria Dumitrașcu o zăream mereu activă și implicată în acțiunile Pro Vita Iași.
La un moment dat, am văzut fotografii cu Ioana în rochie de mireasă. M-am bucurat pentru noul pas din viața ei. Am aflat mai târziu că a pierdut trei sarcini. Apoi, Ioana a rămas din nou însărcinată. Ce bucurie!
O bucurie frântă pe 26 noiembrie în 2023, când un anunț al colegilor de la Pro Vita a șocat pe toată lumea: Ioana era față în față cu moartea. Pruncul său, la fel.
Un salariu și-un copil – părerea lumii și realitatea noastră
– Am un salariu deloc mare, dar am un loc de muncă unde sunt fericită, care mă împlinește!, spun eu.
– Și copilul dv. ce părere are?!, am fost întrebată cu o greață maximă.
– Cum adică?, am întrebat, la rându-mi, extrem de mirată.
– Adică are nevoi copilul pentru creșterea și dezvoltarea lui! Banii sunt FOARTE importanți!
Ce bine că ți-e rău în patul tău, copile!
După doi ani în care ne-a fost teamă de boală, parcă nici o răceală nu mai e ce-a fost. E minunat să-ți meargă copilul la școală. E minunat să fie vesel și sănătos! Și, totuși, ce minunat e să răcească banal, pe terenul de sport – nu printr-un buncăr sau așteptând pe la vreo graniță… Cât de minunat și de ciudat e să ajungi să afirmi: ce bine că ți-e rău în patul tău, copile!
Într-una dintre aceste seri îmi țineam copilul înfofolit în patul nostru, în camera noastră încălzită, în casa noastră în care ne simțim în siguranță. Capul îi frigea, picioarele erau sloi de gheață și-un tremur îi străbătea, sacadat, tot trupul. Îmi era milă și drag. Mă simțeam, pe de o parte, neputincioasă – iar pe de altă parte așteptam să treacă momentul acela. Știam. Știam că va trece. L-aș fi luat cu mâna, aș fi preluat eu tot răul… aș fi redat pe loc sănătatea copilului meu. Dar niciun gând și niciun curaj din acestea nu-mi erau de folos. Așa că, am ales liniștea. Țineam de cald și de încurajare. Eram acolo. Ce bine că eram! Ce bine că avea copilul meu brațe care să-l țină! Și-un pat. Și-o cameră. Și-o casă întreagă. Și pace…
Mărturisirea din somn: „Bineînțeles că mi-e teamă de război”
Astă noapte am simțit-o cum se răsucește de pe-o parte pe alta și apoi rostește senin și clar, de parcă ar fi fost trează: „Bineînțeles că mi-e teamă de război”. Apoi s-a făcut, din nou, liniște.
M-a lovit pacea din glasul ei. Nu era tulburare. Nu era nici negare a realității. Copila mea știa că lângă noi e război. Și-l simțea ca parte din actualitate – cu teamă, cu asumare, fără deznădejde.
M-am întors și am tras-o spre mine. Și-a așezat capul pe umărul meu și-am putut să-i sărut fruntea. Dormea. O mângâiam și-i vorbeam: „Suntem în siguranță. E pace, știi? În plus, Dumnezeu e cu noi în fiecare clipă, să nu uiți asta!”.
Dar Motan – un dar surpriză pentru Maria Paula
Maria mea e aproape domnișorică. Pe măsura celor 10 ani ai săi, cărțile au început să-și schimbe… înfățișarea. Au mai mult scris și mai puține desene. Au muuuult mai mult scris – și mai puține desene! 🙂 Cu toate acestea, nici nu pot explica bucuria Mariei în seara în care a primit darurile de la Editura Nemi! Când a înțeles că prietena ei cea bună, scriitoarea Cristina Andone, nu a uitat-o și i-a trimis trei cărți cu și despre Dar Motan! Apoi, a fost de-a dreptul uimită de ilustrațiile realizate de către Emi Balint!
Dar Motan, Dar Motan visează, Dar Motan știe
După orele online, a citit cărțile dintr-o răsuflare!
Maria-Paula și Anda-Elena: două păpuși din… Odăița fermecată!
Am văzut pe Facebook niște păpuși extraordinare! Personalizate după chipul și asemănarea domnițelor. În alte dăți stau, gândesc, cântăresc – dar acum am știut din prima: vreau și eu așa păpuși!
Nu una, ci două! Nu de oferit în prag de sărbători, ci oferite în zi… fără motiv! Cu toate motivele din lume!
Prin urmare, am luat legătura cu Daniela Fodor, creatoarea minunățiilor promovate în paginile Odăița fermecată și Cecillecreations. I-am spus că îmi doresc o păpușă Maria-Paula și încă una… Anda-Elena! 🙂 Păpuși pe care Daniela le pictează manual, conform trăsăturilor din fotografiile pe care le primește. De asemenea, tot ea îmbracă păpușile în rochițe care seamănă cu cele din garderoba noastră.
Oooo, ce emoții am avut atunci când am primit o poză în care era Maria-Paula gata făcută! 🙂 Ce m-am bucurat de ea! Apoi, când mi-a arătat-o Daniela pe Anda-Elena am zâmbit – și-am certat-o că a greșit un pic, că-s mult mai faină decât în realitate! 😀
În scurt timp, aveam deja pachetul ajuns acasă. Și-un plan! Într-o sâmbătă am creat Ziua Mamă-Fiică sau Ziua Fiică-Mamă sau Ziua Fetelor sau Ziua Noastră – și încă vreo mie de alte denumiri!
Nu știu alții cum sunt… dar eu nu ascund copilul sub pat! :)
Dintre toate reproșurile stupide care mi se aduc, în topul topului zace dilema: Da’ tu de ce tot spui că ai un copil? Vrei să nu se mai uite nimeni la tine?! Eu râd și mă grăbesc să NU ascund copilul sub pat.
Ăăăă, măi dragilor! Recunosc că am un copil – simplu – pentru că-l am! Pentru că-i bucuria și mândria mea! Pentru că-i realizarea cea mai mare a vieții mele, singura de până acum care chiar contează și care nu-și va pierde valoarea în timp! Un bărbat poate c-o să mai am, poate că nu. Dar cum își poate imagina cineva c-aș ieși chiar și până la colț cu un om căruia să-i ascund o asemenea informație? Pe urmă ce fac, ascund și copilul sub pat?!
Măi dragilor preocupați de soarta mea.
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
