De pe 14, de cand s-a sinucis Madalina Manole, s-a tot vorbit despre asta. Poate prea mult. Am ascultat, m-am intristat, m-am enervat, m-am plictisit, m-am mirat, m-am revoltat… Cate n-am…?

Am crescut cu muzica Madalinei Manole. Ii stiam si inca ii mai stiu pe de rost aproape toate versurile melodiilor sale. Le-am cantat si le cant – asa cum pot, stangaci. Le-am trait cu ea, cuvant cu cuvant. Moartea ei a starnit tot felul de reactii. Si toate – exagerate. Probabil Basescu & CO s-au bucurat de o gura de aer si de o pauza de injuraturi, in timp ce familia si prietenii Madalinei au fost de-a dreptul sufocati.

Sufocata m-am simtit si eu cand, pe orice canal mutam, gaseam acelasi si acelasi subiect. Cine erau toti aia de-si dadeau cu parerea? Cine erau aia de-si permiteau sa acuze? Dar aia de creau dintr-o sinucidere un model?