1 Decembrie… răsună-n gând și-n inimă…:

„Nimic pe lume nu-i mai sfânt

Și mai frumos pe-acest pământ

Decât să mori ca luptător

Înfășurat în tricolor!”

Astăzi criticăm România. Sărbătoarea. Rostul lui 1 Decembrie. Pentru că uităm. Sau mai trist. Pentru că nu știm.

Și tocmai de aceea ne lăudăm, ne confruntăm și ne rușinăm cu un prezent mizerabil.

Cine nu-și cunoaște trecutul riscă să… persiste în greșeli.

Din păcate, realitatea e simplă: nu ne cunoaștem trecutul. De aceea nici nu avem cum să înțelegem ce e acela respect pentru cei care au murit pentru noi și pentru păstrarea unor astfel de momente adânc sădite în suflet. Nu avem cum să înțelegem de ce unii mai sărbătoresc 1 Decembrie, de ce alții încă mai plâng ascultând cântece patriotice.

Îi dăm de exemplu pe oamenii de atunci, pe politicienii de atunci, pe Rege și mai ales pe Regină, dar noi ne porcăim pe frontul rețelelor de socializare. Ne dezbinăm oricând ar fi fain să ne unim și ne unim în hore de mocirlă, într-un ping-pong trist și sec. Cântăm Deșteaptă-te, române!, dar preferăm să nu fim deranjați din somnul cel de moarte…

Marea Unire e un moment de bucurie deplină și de răni adânci. Mai avem azi gândul de-a lupta pentru o nouă Mare Unire? Pentru a ne reîntregi țara? Pentru a ne recupera frații de dincolo de granițe? Pentru a ne readuce românii acasă?

Nu sunt prea optimistă, dar încă mai cred că se poate muri cu bucurie în luptă, înfășurat în tricolor! Încă mai cred în românii adevărați și în România!

La mulți ani, România!