Jurnaliştii şi incendiul din mansardă
Eu știu că jurnaliștii sunt răi de felul lor. Că înfloresc maxim, doar-doar știrea o fi mai savuroasă. Colegă de breaslă cu ei… mă enervează peste măsură! Însă, de data asta, m-au provocat opușii câinoșilor. Se vede treaba că sâmbăta lumea se prostește și primește mură-n gură o informație, fără să se chinuie măcar să o treacă prin vreun filtru. Ce dacă e o știre despre un subiect grav? Nenorocirea abătută asupra unor oameni poate fi rezolvată dintr-un telefon – mai ales că, uite ghinionul, morții și răniții lipsesc cu desăvârșire! Și, apoi, să te deplasezi aiurea până într-un orășel mic precum unul numit… Huși – când tu ești ditamai jurnalist de… Vaslui – pe bune că ar fi jignitor! Ce dacă, reprezentând chiar importante agenţii de presă, împânzești prostii cu duiumul în toată ţara?
La Huși, mansarda de la un bloc cu trei scări a ars în întregime. 12 apartamente – din care opt locuite. Atât de în întregime… și atât de locuite (astea opt), încât bieții oameni au fugit din casă, așa cum i-a prins focul. Și-au rămas fără nimic altceva. Cu viețile lor, slavă Domnului, dar fără acte, bijuterii, bani, mobilă, electronice și electrocasnice… fără agoniseala ultimilor ani. Fără măcar o pereche de chiloți în plus față de aceea pe care o dețineau în momentul în care s-a dat alarma.
În direct la TVR Iași
Așa m-am prezentat astăzi, preț de câteva minute. Mi-a plăcut. Am fost coerentă – zic eu – și nu m-am pierdut cu firea. Totuși, am realizat (pentru a mia oară) că mă simt mult mai bine în pielea mea de personaj din… umbră. Din spatele scrisului, din spatele radioului, din spatele blogului, din spatele muncii de teren – prăfuite, dar minunate! Astăzi, a fost altfel – ciudat, de asemenea, pentru că nu eu eram cea care punea întrebările! 🙂 Cu toate acestea, a fost frumos – și voi repeta experiența, de câte ori se va ivi ocazia.
Relevant ori ba?
Astăzi am primit, pentru a mia oară, întrebarea mirată şi decizia supremă: Ce te interesează răspunsul X? Oricum, nu e relevant! Persoana la care mă refer acum citeşte blogul – dar, o consider suficient de înţeleaptă încât să ştie că nu am nimic împotriva ei ci vreau, pur şi simplu, să lămuresc problema asta, la general. Pentru că nu e singura – dacă mai sunt 999 înainte! 🙂 – care consideră uneori că, un jurnalist nu trebuie să mai aibă completări sau nelămuriri, peste ceea ce a spus deja un intervievat. Indiferent că intervievatul este un oarecare de pe stradă, un om de PR, un reprezentant al relaţiei cu presa.
Totuși, dacă omul din fața ta e plătit ca să se ocupe de comunicarea cu jurnaliștii, nu e ok ca aceeași persoană să creadă că face legea.
De bine nu dă bine…
Astăzi nu vreau să vorbesc despre cât de răi sunt jurnaliştii. Astăzi vreau să vorbesc despre momentele în care şi ei pot fi altfel. În care scriu de bine. Frumos, cu mândrie, cu bucurie. Despre momentele în care scot în faţă oameni deosebiţi, pe care îi prezintă publicului. Oferă exemple, modele… Oferă lecţii de viaţă. Ori, poate că vorbesc despre oameni care au nevoie de ajutor. Care merită o mână întinsă, într-o situaţie excepţională.
Chiar şi aşa, mereu se va găsi cineva care să intervină. Motivele sunt variate:
Hai cu lecţia de bun-simţ
Astăzi a fost o zi în care, mai mult ca niciodată, am simţit ca sunt luată de proastă. Că mi se dau sfaturi şi mi se impun chestii despre cum să-mi fac treaba – de la persoane nu tocmai avizate. Ok, înţeleg. Sunt jurnalist, deci sunt, automat, un om rău. Caut doar sânge şi porcării, nu ştiu ce e aceea etică, uneori scap din lesă şi muşc. Le accept pe toate, pentru că m-am săturat să explic lumii că, acolo unde lucrez eu, mi se respectă munca. M-am săturat să explic că dau şi ştiri de bine, iar atunci când e ceva de rău, dacă oaia neagră va accepta să ofere o declaraţie şi nu va alege varianta de a-mi trânti uşa ori telefonul în nas, va echilibra semnificativ articolul.
Încerc să-mi fac treaba, cum pot eu mai bine. Onest. Chiar dacă fac parte dintr-o lume în care-s privită drept bau-bau. În contexul ăsta, mă disperă la culme să mi se dea lecţii. Nu-i vorbă, de învăţat am până la moarte şi dincolo de ea! Numai că, mai depinde şi de lecţii…
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
