19 din 2019 – dișteptăciuni la gura Facebook-ului
La fel ca și în 2018, am zis că n-ar fi rău să adun câteva filosofii, nebunii și ofuri postate pe Facebook de-a lungul lui 2019. Să le adun și să le prelungesc viața printr-o postare pe blog. Pentru că aici e, de fapt, casa gândurilor mele.
Ai voie să zâmbești, ai voie să plângi, ai voie să te simți bine, ai voie să recunoști că te doare! Ai voie să fii tu – fără măști și zorzoane! Ai voie să pozezi în pielea ta,
Să nu faci ca mine, dacă vrei să-ți fie bine
Sunt expertă în înțelepciuni târzii. Atât de expertă, încât un prieten mi-a zis că s-a gândit la vorbele mele – atunci când a auzit niște cuvinte faine de la un om cu adevărat înțelept!
Râd. Ca să nu plâng. Eu una am multe de spus. Dar nu din marele exemplu, ci tocmai din contraexemplul pe care-l reprezint.
18 din 2018 – dișteptăciuni la gura Facebook-ului
Am scris anul acesta pe Facebook o serie de filosofii, nebunii și ofuri. Și-am zis că n-ar fi rău să adun câteva dintre vorbe pe blog – că aici e, de fapt, casa gândurilor mele.
Se întâmplă, uneori, să ne dăm calmi și împăciuitori, simpatici și plini de virtuți. Mai, mai că ne-am mângâia pe frunte și ne-am trece la panoul de onoare – suntem fantastici! Zâmbitori și liniștiți,
Fuga de nefericire ne smulge din brațele fericirii
Fericirea nu-i chiar așa cum ne-o închipuim noi. Fericirea nu-i doar lapte și miere. Fericirea nu-i neapărat lipsă de nefericire. Din contra. Fericirea poate fi și consecință a nefericirilor. A durerii. A suferinței. A dezamăgirilor.
Cam de aceea, probabil, mulți ne declarăm nemulțumiți, dezarmați, deznădăjduiți. Vrem fericirea ca pe un merit deplin – fără să trudim pentru ea. Mulți fugim de posibila nefericire și ratăm, astfel,
Eu nu bat șaua – iar tu sigur nu ești cal
Mă amuză oamenii care se… simt. Sigur a scris despre mine!/ Ia uite cum mă atacă…/ Eu sunt capul răutăților, clar!/ La mine face referire, pentru că am avut de curând discuția aceea… Și tot așa!
Lumea se simte. Unii se cred cai – în timp ce eu bat șaua… Și, totuși, ce nu înțelege lumea e că eu, și atunci când scriu despre alții, vorbesc despre mine. Iar atunci când am de spus ceva cuiva, spun direct. N-am devenit atât de înțeleaptă, încât să valorizez tăcerea. Așa că,
Un bonus pentru constatarea „e prea târziu”
Cândva, pe vremea asta, mai ceream un an. Recunosc, pare o aroganță să ceri un an cuiva, atunci când nu știi dacă mai ai la dispoziție măcar o secundă. E prea târziu, mi s-a răspuns. Și mi s-au mai oferit niște zile. E prea târziu… Și-am tot încercat să descifrez vorbele astea în fel și chip. În favoarea și în defavoarea mea, în binele meu și în ciuda mea…
Recent, am auzit din nou vorba aceasta. Completată.
O legătură de răbdare, vă rog!
Am aflat că răbdarea se vinde în piață, printre mărar și pătrunjel. Gata, plec și eu în căutarea ei! Bănuiesc că-i coadă la taraba cu răbdare. Cred că-i și scumpă tare… Dar am de gând să mă târguiesc, daca va fi nevoie.
Mă tot întreb cum s-o folosesc, cum s-o distribui, cum s-o depozitez. Oare pot s-o pun la presat, într-o carte? Oare pot să iau o porție și la desert?
Din întrebare în întrebare, ajung în piață și merg țintă spre cel mai aglomerat loc. Nu… nu-i aici. Aici se joacă viața la păcănele. Unde-o fi răbdarea? Mă foiesc fără de răbdare și răsuflu greu. Deja am transpirat și am obosit. Mă răsucesc pe călcâie, să plec – și uite, surpriză! Răbdare la legătură! Și niciun om la rând… Doar un om fără oameni și cu multă răbdare.
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
