Cuvânt de încurajare de la Sfântul Luca al Crimeei
Nu vă tulburați! Cum?…
Eram destul de tulburată și-am răbufnit. Le-am spus colegilor mei despre felul în care „văd” viitorul și m-am arătat în toată micimea și-n toată revolta neziditoare de ceva bun. Pentru că mi se pare absurd ca în vremurile noastre să pară o rușine credința, să fie luat peste picior omul care se prezintă ca fiind creștin – iar cei ce se autointitulează fără legături cu Dumnezeu și mai mult decât toleranți să fie intoleranți și să prigonească pe cei ce nu zic ca ei. Căci e total aiurea să te dai open minded și să înjuri creștinii în zilele noastre, la fel cum e aiurea să te dai patriot și să-ți nenorocești țara… Sunt multe chestiuni care nu se leagă. Și sângele meu fierbea.
Însă n-au trecut decât câteva minute și m-am calmat instant. Am căscat ochii mari, am citit, am recitit.
Aspazia Oţel Petrescu – 14 ani în temnițele comuniste și o viață închinată lui Hristos
Aspazia Oțel Petrescu – Foto: ASCOR Cluj Ar fi multe de spus… dar am s-o las pe doamna Aspazia Oţel Petrescu să spună… în șapte fragmente adunate fugar din diverse contexte. Adevărate lecții de viață și adevărate provocări – de-a o cunoaște mai bine, de-a ne cunoaște trecutul mai bine, de a ne apropia de Dumnezeu mai bine!
Credință? Pentru cine-i treaba asta cu credința?
Credință? Ce credință? Numai oamenii săraci și fără școală mai pot crede într-un dumnezeu închipuit! Ești tânără și pari deșteaptă… Ar trebui să deschizi mai bine ochii și să-ți dai seama că am evoluat, că n-avem nevoie de prieteni imaginari ca să ne trăim viața!…
Aud vorbele astea periodic, mai blând sau mai dur formulate… și mă minunez. Mai tare decât atât, mă întristez. Și, uneori, recunosc că mă amuz atunci când cineva mă întreabă cu voce gravă… Băi, dar tu chiar crezi?! Cred, Doamne, ajută necredinței mele!
Lumește vorbind, dacă e să mă deranjeze ceva tare, tare de tot, e că se pune, de multe ori, semnul egal între creștini (mai ales creștinii practicanți) și proști. Fără studii, fără cultură, fără un ban în buzunar, fără perspective… Mai simplu, toți fraierii ăștia mai credincioși sunt numiți săraci cu duhul – în sens jignitor.
Astăzi am cunoscut-o pe Paula
După cum unii dintre voi deja ştiţi, pe Maria noastră o cheamă şi Paula. O sărbătorim pe 29 iunie, de Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel şi continuăm petrecerea pe 30 iunie – ziua în care s-a născut.
Ei… faţă de alţi ani, în care am fost neatentă, de câteva zile mi-am propus să-mi amintesc să-i spun copilei nostre La mulţi ani şi astăzi, când în calendar stă scris numele fecioarei şi muceniţei Paula.„Aveţi grijă de taţii voştri, de mamele voastre!”
Un moment cu Daniel Buzdugan de la Forza ZU din 2013 îmi umple şi acum ochii de lacrimi. Şi mă umple de respect – în faţa atâtor oameni cărora Dumnezeu le dă puterea să-şi îngroape durerile în suflet, pentru a-şi face treaba cu profesionalism maxim. Ştim atâtea cazuri de actori care au jucat comedie pe scenă – în timp ce o persoană dragă urma să le fie îngropată. De artişti care au ridicat o sală întreagă în picioare şi care au oferit zâmbet, în timp ce inima lor era bucăţele.
Atunci când, spre finalul Forza ZU, Daniel Buzdugan a început să plângă, mulţi din public au început să râdă. Credeau, probabil, că emoţiile reuşitei sunt mari – şi… doar atât. Eu bănuiam ce va urma să spună. Aşa că am înregistrat…
M-a uimit tăria lui Buzdugan (în ciuda aparentei slăbiciuni). M-a uimit şi m-a bucurat, în acelaşi timp, reacţia zecilor de mii de oameni care,
Despre uitare, despre El şi despre noi
Se pare, câteodată, că Dumnezeu ne-a uitat. El însă doar S-a retras, după ce atâta a fost huiduit și alungat. I-am cerut să plece din școli, din instituții, din viețile noastre moderne și prea pline de noi. Ne deranja când era bine. Şi acum, când nu mai avem pe cine da vina, El pare o soluție. De ce-mi faci asta, Doamne?, ne întrebăm…
Sfârșitul nu-i aici!
Astăzi, am avut o revelație. Și, o bucurie! De fapt, știam! Dar, totul a fost ca o nouă descoperire, ca o (re)mărturisire a credinței.
După ora 14, am plecat cu George să ne închinăm la Mitropolie, la Sfânta Parascheva și să-l salutăm pe Sfântul Iosif. Orașul era destul de pustiu. Instituțiile publice aveau ușile ferecate, iar mall-urile nu erau în sensul nostru de mers. Ajunși în poarta Catedralei, am rămas uimiți. Curtea, dar și Mitropolia, erau pline de oameni. Deloc surprinzător, dar minunat – mare parte a oamenilor erau tineri! Unii veneau, alții plecau. Câte doi, câte trei, dar și multe grupuri destul de… consistente!
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase