Nefemeile statului şi copiii
8 martie pică, anul acesta, sâmbătă. O zi, teoretic, liberă. O zi sigur liberă pentru o anumită categorie de femei. Dacă e să mă bucur de ceva, e că acele femei vor petrece o zi liberă de drept – și, nu una cadou.
Anul trecut, pe vremea asta, aveam aproape trei săptămâni de când nu reușeam să aflu nimic despre finuțul nostru. După șapte luni de la naştere și ceva mai puține luni de când îl cunoșteam noi, timp în care ne-am interesat constant de el și în care am luptat cu toate forțele să-l eliberăm din propria-i viață (zăcea abandonat, într-un spital, sănătos, dar o mică legumă, neinteresant pentru nimeni – deoarece nu avea certificat de naștere), acum ei, dar mai ales ELE, deciseseră că-i suntem dușmani.Uniţi salvăm Roşia Montană!
În zi de Sfânta Maria – mi-am luat bărbatul şi micuţa sărbătorită şi am plecat în oraş. Nu am mers la o prăjitură – ci, la un protest. Mariei i-am prezentat, cât de cât situaţia, ca să înţeleagă unde se va afla şi, apoi, am concluzionat: Mergem să salvăm Roşia Montană!
Săriţi gardul spre nesimţire
Cine mă cunoaşte, ştie că sunt împotriva lanţurilor şi a gardurilor şi a orice înseamnă, într-un fel sau altul, privare de libertate. Totuşi, ieri aş fi fost în stare să votez şi pentru sârmă ghimpată! Cam atât de tare m-am enervat, în preajma unui loc care ar fi trebuit să-mi producă doar zâmbet.
În Parcul Copou a fost amenajat un spaţiu de poveste, cu iepuraşi, coşuri şi ouă, cu floricele, ciupercuţe şi multă culoare. Un spaţiu destul de fragil, de care ar fi trebuit să ne bucurăm privindu-l şi, mai puţin zdruncinându-l din toate încheieturile.
Copii dispăruţi şi oameni de gheaţă
Am găsit la Vlad Dulea, pe blog, un filmuleţ care mi-a distrus seara. Mai mult chiar decât întâmplarea cu cele trei felii de parizer… Pentru că acum nu mai e vorba doar despre sărăcia asta, simţită la buzunar. E vorba despre noi. Cei care avem ochi, dar nu mai vedem nimic în jur, care avem urechi, dar nu mai auzim de atâta gălăgie, care avem suflete… de gheaţă.
Nepasarea, nesimtirea si (ne)parcurile pentru copii
Nu stiu ce se intampla cu/ in toate parcurile special amenajate pentru copii. Dar… m-ar interesa. Si, as prefera sa ma intereseze mai putin pe mine si mai mult pe cei care le au in subordine.
Nu este usor sa amenajezi un parc. Iti trebuie resurse, dorinta si implicare. Daca, toate astea au existat la inceput, de ce, dupa finalizarea lucrarilor se pune punct total, o palma in fund si nu mai preocupa pe nimeni ce se intampla cu investitia, cu munca si cu sacrificiul unor oameni? De ce, la final, se prezinta dosarelul – am amenajat X parcuri de joaca pentru copii – fara a-i mai pasa cuiva in ce stare mai este parcul dupa doar cateva saptamani de la deschidere si cat de ok sunt cei care ii intra pe poarta (sau direct prin gard…)?
Voi prezenta, in continuare, situatia a trei parcuri de joaca din cartierul Alexandru cel Bun.
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
