Defavorizarea – văzută prin ochii unui modest defavorizat
Pe omul acesta (despre care am scris postarea la final de aprilie) îl mai văd din când în când. Față de prima dată, la fiecare întâlnire îl simt din ce în ce mai tulbure, bietul. Mai pierdut, mai răvășit. Mă impresionează peste măsură și mă frământ – pentru că nu știu cum l-aș putea ajuta.
Iubirea și durerea dintr-o bucată de pâine
– Mami, dacă n-am avea ce mânca și ai găsi o bucată de pâine… ai rupe-o în două. O parte ar fi mai mică și una mai mare. Pe care ai păstra-o pentru tine și pe care mi-ai oferi-o?
Am zâmbit. Știu poveștile cu prietenii și cu prietenia, cu mărul cel mare și cu mărul cel mic, cu decizia de a oferi ce-i mai bun aproapelui și cu mulțumirea de-a mânca partea mai mică, văzându-l pe celălalt fericit și sătul.
Știu însă și partea cu inima de mamă. Mi-e imposibil să înțeleg, să simt vreun pic… cam cât de greu mi-ar fi să nu am cu ce să-mi hrănesc pruncul.
Cui ne lăsăm pătrățica, în timp ce-i judecăm pe alții?
Se întâmplă adesea să-i judecăm pe unii. Și pe alții. Că-s așa și pe dincolo, că fac aia și ailaltă, că… Dumnezeule, nu știm cum de-i mai rabdă pământul. Toate motivele pe care le avem sunt justificate. Oamenii și pătrățica lor nu-s și n-o să fie vreodată perfecți așa că, dacă ne punem pe căutat minusuri, avem toate șansele să le și găsim.
Întrebarea care se naște este: merită efortul de a purta altora de grijă? La modul ăsta? Merită să ne minunăm de soarta lor, să-i comentăm, să le analizăm toți pașii, să ne comparăm și să-i vedem, eventual, la degetul nostru mic? Să râdem de paiele care le injectează ochii? Poate că merită…
Ți-am spus eu!
Ți-am spus eu! Expresia asta este, pe cât de enervantă, pe atât de foarte des folosită. Pentru a tachina. Nu e neapărat o răutate, deși poate fi spusă și cu maximă satisfacție. În general, însă, pornește de la o grijă reală și bună pentru celălalt, dar se transformă, pic cu pic, într-un motiv de supărare.
Viitorul ni-l decidem prin fapte
Faptele noastre – bune şi rele – vor conta, cândva. Atunci când numai faptele – bune şi rele – vor rămâne în urma noastră. Atunci când nimic din ceea ce am făcut nu va mai putea fi schimbat. Nu ştim cât timp avem la dispoziţie. Nu ştim dacă vom mai trăi o oră, o zi, ori zeci de ani. De aceea, fiecare clipă ar trebui marcată de fapte şi de gânduri bune. Pentru că, din păcate – dar, mai ales, din fericire! – moartea nu înseamnă finalul Vieţii.