La apel cu… fața mea! :)
De ce ai pus poza aia/ sau aia/ sau ailaltă cu tine? Nu te… avantajează! Unii doar o gândesc, unii o sugerează, alții o spun, iar eu zâmbesc. Nu te avantajează = fața mea este nașpa. Sau, mai de-a dreptul, sunt urâtă. Doar în poza aia (cică).
Eu nu mă văd frumoasă. Nici în viața de zi cu zi, nici în vreo imagine. În fiecare am câte ceva de comentat. Așa că, dacă mi-ar fi teamă de adevăr și că-s urâtă, dacă m-aș gândi mereu la ce-o spune lumea, un lucru e clar: n-ați mai vedea (aproape) nicio fotografie cu fața mea.
Dar voi vedeți. Poate chiar mai multe decât v-ar fi suficient! 🙂 Pentru că, pe lângă fața mea, mai există un mesaj de transmis. Iar acela mi se pare cel mai important – oricât de banal ar părea. Eu nu pot vorbi despre naturalețe, asumare în pielea mea, acceptare, vulnerabilitate, iubire, simplitate, recunoștință, firesc… și, în același timp, să mă trec printr-o mie de filtre, să pozez doar nu-știu-cum, să am grijă exagerată la niște detalii care nu mă reprezintă.
Din culisele întâlnirii cu Verattiva – scriu ce-mi spune pielea mea
Am cunoscut o doamnă mai în vârstă și foarte simpatică. În cinci minute deja îi știam o părticică din viață – și, la rândul meu, îi povestisem câte ceva! 🙂 Când m-a întrebat câți ani are copila mea și i-am spus că aproape 9, a avut o reacție care m-a surprins.
– Ooo, dar ai făcut-o foarte de tânără!
– Ei, nici chiar tinerică… aveam spre 27 de ani atunci. Iar acum se mai adaugă, logic, cei 9. În vară împlinesc 36.
A căscat ochii mari, m-a mai privit un pic și-a zis:
– Eu ți-aș fi dat vreo 25 de ani acum!
Recunosc, a fost simpatică doamna și m-a amuzat. Mi-a creat o stare de bine și cred că, mai mult decât a se înșela sau nu cu privire la vârsta mea, chiar asta a dorit – să mă bucure și să-mi facă un compliment.
După ce-am rămas singură, am început să zâmbesc și, fără să planific gânduri publicitare, mi-am zis:
Sunt frumoasă!
În dimineața asta, Maria m-a văzut analizându-mi ditamai zgăncoiul din obraz – o mică bubiță la începuturi, de care m-am asigurat eu că nu va rămâne în anonimat…
– Nu-ți face griji, mami! Ești frumoasă!
Așa mi-a zis prunca, deși nu o întrebasem nimic, nici nu mă plânsesem de soartă.
Copilul urât și mama deșteaptă
O madamă… din lumea asta mare şi mondenă a renunţat la procesul prin care cerea să rămână alături de copilul său. O mamă a renunţat la bucuria de a fi mamă non-stop, mulţumindu-se cu rolul de mamă de ocazie.
Nu judec. Sau… nu judec acest aspect. Căci, din viaţa duduii, multe au fost făcute aiurea – dar, scopurile, în mare, au fost atinse. Aşa că, putem spune că scopul scuză mijloacele şi că fetele din ziua de astăzi sunt total date pe spate de ideea că… se poate! Că există un precedent şi că ele… de ce n-ar fi tot cu atâta noroc maroniu mâncat din pruncie?…
Revenind.În pielea lor: „Le permitem oamenilor să exteriorizeze ura pe care o simt pentru ei înşişi!”
Tot jucându-mă cu telecomanda, am nimerit… în pielea lor…(?!) La un film, de fapt – nimic impresionant. Şi, totuşi, eu am fost impresionată de câteva cuvinte pe care, de atunci, nu mai reuşesc să mi le scot din minte.
Doi doctori, chirurgi esteticieni, erau sătui de atâta falsitate în jurul lor. De frumuseţe artificială şi de minciună – pe care chiar ei le creau. Unul zicea că n-ar accepta în veci să-i pună nevestei lui silicoane, nici să-i mărească penisul feciorului. Şi atunci a răbufnit: Le permitem oamenilor să exteriorizeze ura pe care o simt pentru ei înşişi!
Frumos putem găsi și în fundul găinii!
Ce înseamnă… frumos? Ce înseamnă frumosul?
Ce e o floare frumoasă? Cum arată ea? E scumpă? E rară? O păpădie este frumoasă? Ceea ce numim noi, în popor, curu-găinii, ceea ce găsim peste tot – ne mai poate fura privirea?
Poate că, pe lângă o singură floare din acest soi, putem trece nepăsători… Dar pe lângă un câmp plin de păpădii… imposibil!
Frumos! Cu adevărat frumos!!!
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
