Corpul ei, alegerea ei – iar fiul său nu a putut participa la Marșul pentru Viață…
O doamnă a spus că știe cine n-a fost la Marșul pentru Viață de anul acesta. Fiul ei adolescent.
„Dar uite că eu, mama lui, la 19 ani, am crezut de cuviință, ca și voi, că e corpul meu și alegerea mea. Iar băiatul meu n-a fost la marș nici anul ăsta, nici anul trecut. Pentru că nu s-a născut. Pentru că a rămas în bucăți acolo, la cabinet, într-o zi friguroasă când deja era cam mare, cum a zis doctorița văzându-l la ecograf. Pentru că atunci când voi aplaudați
Schimbă statisticile – alege și promovează Viața!
Cutremurător este prea puțin spus. Să urmărim clipul până la capăt și să aflăm care este realitatea în care ne bălăcim… Înotăm în sângele copiilor noștri – și, în același timp, ne întrebăm cu inocență de ce nu ne mai facem bine noi, ca popor?!… 🙁
Nu judec pe nimeni. Știu că pentru femeile din generația mamelor noastre avortul era o practică obișnuită… Dar nu înțeleg cum practica aceasta se menține încă și în zilele noastre, când informația este la tot pasul. Nu înțeleg cum de în 2018, de exemplu, principala cauză a morții a fost avortul. Mi se rupe inima…
Repet! Nu judec! Însă lucrurile acestea trebuie spuse, asumate, explicate. Ce trebuie să înțeleg și să înțelegem cu toții este că,
Nouă luni în burta mamei – aventură explicată în stilul genialului Florian Colceag
Avem impresia că ceea ce se întâmplă cu noi, ăștia mari și minunați… nu afectează copiii. Ba da! Bun sau rău, tot ceea ce se întâmplă cu noi – mame, mai ales!, dar și tați și cadre didactice – afectează copiii. Noi suntem cei care le putem porni sau stopa abilitățile, fericirile, iubirea, bucuria cunoașterii.
În acest week-end, antrenorul de genii Florian Colceag a fost la Iași, în cadrul unui eveniment extrem de puțin mediatizat… Am aflat pe ultima sută de metri, m-am dus, m-am bucurat că am ajuns chiar și în aceste condiții, mi-am notat multe și câteva le împart cu voi. Despre cele nouă luni de sarcină, perioadă pe care mulți o neglijează.
Telefonul Vieții – un pas mai aproape de viață
Un om de geniu a plecat spre Ceruri… Un academician care, în 91 de ani, a avut multe de spus! Dumnezeu să-l odihnească!
Mă gândeam la ce voiam să anunț astăzi… și, corelat cu vestea cea tristă, m-am întrebat: Dacă mama lui nu-l năștea? Dacă, fiind „stăpâna propriului său corp”, decidea să-l extragă din viitorul său și din prezentul nostru? Dacă soțul ei, neamurile sau altcineva i-ar fi spus că nu-i mai trebuie încă un copil?
Mămica mea
Acum mai bine de doi ani, anunţam şoptit că voi fi mamă! Bucuria îmi străpungea pieptul, iar alintul lui George mă emoţiona până la lacrimi. Mămica mea!, îmi repeta el, ca şi cum însuşi pruncul din pântece îmi vorbea.
Tot în acea perioadă, în căutările mele 2.0 am ajuns pe un site care îşi avea compusă adresa tocmai din aceste două cuvinte: mămica mea! Punct ro. Un site despre sarcină şi naştere – pentru mămici şi burtici. Numele dulce mi-a atras atenţia, articolele bine documentate şi structurate m-au făcut să rămân, să plec şi să mă întorc mereu aici.
Nemamelor din lumea-ntreaga
Am prins o secventa dintr-o emisiune in care, niste doamne bine, niste vedete… povesteau despre cat de cumplita e perioada de sarcina. Vorbeau, apoi, despre nebunia de a-ti petrece mult timp alaturi de copil sau aceea de a renunta o perioada la cariera, pentru a te dedica lui.
Ascultam si nu-mi puteam crede urechilor. Vorbeau despre progeniturile lor ca despre o afacere in plus. Semnificativa si nu prea. Bebe din burta era doar un motiv de a lua multe kilograme si de a te simti rau. Iar nasterea era startul pentru cea mai drastica dieta, antrenament, cumparaturi, job. Hei! N-ati ratacit copilul pe drum?
Eu si copiii mei
De aproximativ noua luni, cu mici exceptii, la poza de la messenger am chipul unui copil. Andrei-Octavian in toata spendoarea si inocenta lui!
Am si povestit despre el pe blog si m-am laudat ca sunt matusica.
Se pare, insa, ca n-am strigat chiar in toate zarile. Prin urmare, parte dintre cei pe care ii am in lista, dar cu care nu comunic prea des mi l-au plasat ca fiind al meu. Este! Dar trebuie sa recunosc si meritele parintilor lui 🙂
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase