Alexandra: „Inima mea face, în sfârșit, tic-tac!”
Prima bucurie pe care Alexandra Luca mi-a spus-o a fost că inima ei face, în sfârșit, tic-tac! E aproape de neînțeles pentru inimile noastre relativ sănătoase. E aproape de neînțeles pentru noi. Un om a trăit 25 de ani cu o inimă șuierătoare și foarte grăbită… și acum se bucură de firescul inimii-ceas: tic-tac!
Alexandru al Alexandrei stă dimineața cu capul pe pieptul ei și, la rându-i, ascultă: tic-tac! E fascinat de tic-tac-ul pe care i-l șoptește inima soției sale!
Un prunc – veșnic motiv de bucurie
Bucuria cea mai mare pe care a dat-o Dumnezeu omului e nașterea de prunci. Noi, pruncii de odinioară, pruncii noștri și pruncii altora – ce poate fi mai de preț în lumea aceasta decât scâncetul unui bebeluș?
Ce poate fi mai firesc și, în același timp, mai imposibil de explicat decât modul în care, dintr-o sămânță de iubire prinde viață, suflet și trup un om în miniatură?
Cutia cu supărări dăruită Sfântului Nicolae
– Tu ce faci cu atâtea supărări de la tine din suflețel?, a fost întrebată, într-o zi, o fetiță.
– Le închid într-o cutie și le las acolo, să uit de ele!, a răspuns prunca, parcă prea matur pentru anii ei.
– Pare în regulă…, i-a răspuns doamna care începuse discuția. Dar cutia se poate răsturna oricând și-și poate pierde capacul… N-ar fi bine, nu-i așa? Eu știu o variantă mai potrivită, știu ce poți face când ai supărări la tine în suflețel!
– ?!
– Să-ți alegi o icoană, care-ți place ție mai mult. Și când o să te simți pregătită, să te duci în fața icoanei și să-i dai toate supărările lui Dumnezeu! Dacă I le dai, și dacă nu le mai păstrezi la tine în suflet – Dumnezeu o să ți le preschimbe în bucurii!
Copila a zâmbit puțin încurcată și mult neîncrezătoare. Cum să faci asta? Și cum să se transforme supărarea în bucurie?! Erau, totuși, vorbe prea mari pentru ea…
„Când o să mă simt pregătită”
Timpul a tot trecut, iar mama copilei o mai întreba, din când în când: Nu vrei să renunți la tristețile tale? Fetița… parcă și le strângea și mai tare la piept… și răspundea: Când o să mă simt pregătită!
Și-a mai trecut niște timp. Într-o seară, tot plânsul din lume s-a năpustit pe umerii copilei. Supărări, furie, neputință, oboseală, durere, toate o încolțeau. Atunci, nici nu și-a dat mama seama cum prunca s-a cocoțat pe o margine de pat și cum s-a întins cât ea de lungă pe un perete… apucând icoana Sfântului Nicolae. O icoană dragă, o amintire și-o comoară de-a ei.
– Mamă, eu nu știu cum să vorbesc cu Sfântul, să-mi ia supărările și să mi le ducă la Dumnezeu! Ajută-mă tu!
Răbdare, răbdare, răbdare…
Mama a îngenunchiat la marginea patului și-a început, simplu și smerit, să se roage. Cu propoziții scurte, cu pauze lungi, cu suflet de copil. Iar prunca repeta ceea ce auzea, cu lacrimi șiroind, cu dinții încleștați, cu mâinile apucându-l, parcă, pe Sfântul Nicolae de veșminte. I-a vorbit ca unui tată, ca unui bunic, i-a vorbit salvatorului său – cu toată credința că Sfântul va duce, mai departe, mesajul la Dumnezeu, iar Dumnezeu îi va schimba supărările în bucurii. Credința copiilor mută munții din loc!
Din acea seară, fetița și-a aruncat cutia cu tristeți din suflet. Din acea seară, fetița a devenit mai liniștită și mai înțelegătoare cu oamenii mari – și cu tot ceea ce se petrecea în jurul ei. Din acea seară, fetița privește zâmbind spre Sfântul Nicolae, cu o complicitate atât de inocentă și de pură, încât poți simți cum îi vibrează sufletul.
Sfântul Nicolae a așteptat-o, răbdător. Și când ea a fost pregătită, Sfântul i-a împlinit cererea și i-a liniștit suflețelul – într-o comunicare ce numai între sfinți și copii poate exista! Iar când o minune din aceasta se întâmplă, nu poți decât să te rogi ca prietenia să răzbată și dincolo de copilărie!
Inima lui Alexandru este Alexandra. Inima Alexandrei are nevoie de ajutor
I-am cunoscut prin intermediul unei fotografii de pe Doxologia. Doamne, cât sunt de frumoși!, mi-am spus. Am aflat, apoi, că se numesc Alexandra și Alexandru și iar mi-a plăcut potrivirea aceasta.
Foto: Oana Nechifor Următoarea veste despre ei, recunosc, m-a marcat. Nici acum nu pot descrie exact gama de sentimente, uimirea, bucuria și tristețea care mă încearcă.
Alexandra este diagnosticată de la naștere cu DSV (defect septal interventricular). Se știa că are, adică, o găurică între ventriculele drept și stâng. Alexandra nu avea, deci, o „inimă intactă”, atunci când Alexandru a cunoscut-o.
Unde-i capătul unei familii?
Mi se tot amintește, în ultima perioadă, că într-o căsnicie „Până la capăt” merg doar cei puternici. Obsesiv găsesc distribuit acest articol și altele, pe același subiect – și le frunzăresc, de fiecare dată, altfel. Punând accentul pe diferite corzi… toate sensibile și dureroase. Unde-i capătul unei familii?
Observ că-s din ce în ce mai puțini oamenii puternici. Șoc și groază, se pare că nedescoperirea perfecțiunii îi ajută și îi motivează pe mulți să fugă.
Familia – bucurie și jertfă mucenicească
Din ce în ce mai puțini rezistă astăzi provocării de a-și menține unită familia. De a lupta pentru familie, de a-și dori să îmbătrânească împreună, de a-și crește copiii în bună înțelegere și în model de viață curată.
Nu-i ușor. Nu-i ușor să treci peste provocări și să mai crezi în familie – când și aparent cele mai trainice relații se zguduie din temelii. Nu-i ușor să vezi că oamenii de lângă tine se supără din copilării și apoi, aproape fără să gândească, fac cele mai cumplite nebunii și se smulg din sânul familiei – de parcă nu acolo, până mai ieri, au fost fericiți și plini de iubire. E greu să mai faci să conteze fericirea și iubirea de ieri… când astăzi poate e puțin mai greu, când astăzi partenerul nu mai e la fel de proaspăt și de puternic și de calm. E greu să mai faci să conteze sacrificiul din familie, când feluriți draci îți ies în întâmpinare, deghizați în îngeri aducători de liniște, de pace, de dragoste mare – în afara familiei.
Ce facem cu sufletul copilului atunci când mami și tati se despart?
Când un el și-o ea sunt părinți și decid, din diferite motive, să se despartă – nu se despart el și ea, ci tati și mami. În ciuda rănilor, orgoliilor, a cancan-ului din spatele separării, în ciuda celor care stau pe margine și comentează, în ciuda faptului că unul a greșit mai mult, că altul a zis nu știu ce… tati și mami trebuie să se despartă – rămânând uniți. Iar dacă nu sunt amândoi pe aceeași lungime de undă, măcar cel la care rămâne copilul trebuie să știe sau să învețe, pas cu pas, cum să gestioneze situația.
Pe sufletul unui copil nu se joacă bambilici. Sufletul unui copil oricum se zdruncină atunci când tati și mami nu mai sunt împreună. Inevitabil, pe ultima sută de metri a relației, copilul a asistat la niște discuții, la niște supărări, la niște lacrimi… E suficient! Certurile de după nu-și mai au rostul. Ponegrirea celui care a plecat din relație nu-și mai are rostul.
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
