Când moartea mă ia prin surprindere
Uneori simt nevoia să mă opresc din alergătură și nu pot. Fac planuri, strategii, promisiuni – și nu mă țin de niciunele… E greu. Aproape imposibil. Și descopăr, astfel, cam cât de mică mi-e voința.
Se întâmplă, însă, ca moartea să mă ia prin surprindere. Nu moartea mea. Deocamdată. O moarte. O moarte de departe. Pe care n-aș fi putut-o împiedica. Însă realizez cum aș fi putut influența viața de dinainte, un pic, în bine. Dacă aș fi fost acolo, prin preajmă. Fără alergătură, fără nepăsare. Nici n-aș fi depus cine știe ce efort. Doar m-aș fi arătat un pic mai binevoitoare. Poate că n-ar fi contat deloc implicarea mea. Dar aș fi știut astăzi că am dat de la mine un minim, cât mi-a stat în putință, ca unei vieți grele să atașez, din când în când, un zâmbet.
N-am făcut asta.
A ce miroase-n țara asta?
Imediat după anul nou am dus mașina la spălat. În locul micuț și modest în care merg de obicei, acolo unde băieții se bat între ei ca să iasă PUI-ul cât mai tuns, frezat, aranjat era destul de aglomerat. Pentru că n-am vrut să-mi pun răbdarea la încercare, am preferat să bag în marșarier și să plec spre o altă spălătorie, de trei ori mai aglomerată – dar mai mare, mai spațioasă, mai luxoasă, în care lucrurile se fac țac-pac.
Am ajuns și, printr-o anume conjunctură cu iz de învârteală, m-am trezit că am intrat chiar în fața altora, care erau la rând de mai mult timp. Totul bine și frumos, până la tipul care a preluat munca. Un pic de superioritate, un pic de sictir,
Să învățăm să reparăm vina de la noi din teren
Un om era supărat și s-a purtat un pic distant cu prunca mea. Copila s-a supărat, la rândul ei și i-a transmis niște gânduri și niște cuvinte urâte omului. Iar eu m-am supărat pe copilă. De fapt, nu m-am supărat. Dar m-am întristat – suficient de vizibil. Ceea ce a făcut-o să exclame:
– Păi, da, din cauza lui X… acum tot eu sunt vinovată?!
Lupta aceasta pentru putere, pentru dreptate, pentru vina ascunsă mereu în ograda altuia îmi dă fiori. Am conștientizat-o la mine destul de târziu și-o văd atât de des în jur, la oameni de-o seamă cu mine și chiar mai mari, cu studii sau fără studii, cu bani sau fără bani… că mă termină! E o veșnică bătălie în care alții, veșnic alții sunt mai răi decât noi.
Ce ție-ți place și altul îți face… deși nu meriți
E ușor să-ți vezi de interesul tău și să nu respecți. Să-ți vezi de drum fără să-ți pese foarte mult de modul în care parcurgi traseul. Meriți sau nu meriți anumite câștiguri? E ușor să treci pe lângă oameni și nici măcar să nu conștientizezi că rănești – prin indiferența ta, prin aroganța ta, prin furat singur căciula…
Ceva devine suspect, însă, când cei pe care tu nu i-ai respectat… te respectă! Când, în fața nepăsării tale, ei rămân oameni. Când, deși nu meriți, te vorbesc de bine, când îți zâmbesc, când se bucură că te cunosc,
18 vorbe de care să ținem cont
* Poate că realitatea e mai ușor de suportat decât imaginația. (Marin Preda)
* Veți fi liberi numai atunci când veți păși cu iubire spre cei ce vă urăsc. (Părintele Arsenie Papacioc)
* Obstacolele sunt lucrurile acelea îngrozitoare pe care le vedeți atunci când vă luați ochii de la visul vostru. (Henry Ford)
* Dacă într-o anumită faptă noi suntem vinovați 5%, iar alții sunt vinovați 95%,
Astăzi mi s-a reamintit: lumea-i bună!
Un mecanic auto a plecat de la muncă și, când a ajuns acasă, a realizat ca n-are cu ce să descuie ușa.
De fapt, mecanicul auto și prietenul lui trebuiau să se întoarcă înapoi la service nu neapărat după chei… ci pentru a mă întâlni pe mine – cu mașina „moartă”-n mijlocul drumului.
Astăzi, doi necunoscuți au împins mașina pe-o margine, au repornit-o, au așteptat
Nimeni nu face rău de bine. Dacă am înțelege…
Cred că nimeni nu face rău de bine. Și, totuși, azi am auzit: Cine m-a rănit ar trebui să înțeleagă durerea mea și chiar s-o simtă, apoi, pe propria piele! Așa mi-a spus cineva, în timp ce eu îndemnam: Nu deveni cine te-a rănit!
Nu se dorea, teoretic, răzbunare, dar nici nu se putea trăi cu gândul că unul s-ar putea bucura după ce l-a făcut pe altul să plângă cu lacrimi amare. Scuza era… eu nu devin ca omul care mi-a făcut rău. Eu voi continua să fiu bun. Dar omul acela trebuie să plătească într-un fel sau altul, altfel nu-i dreptate în univers! Serios? Gândirea aceasta chiar te încurajează să te crezi (mai) bun?!
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
