Despre Cruce în vreme de Coronavirus
Avem o cruce de dus. Cu responsabilitate, cu iubire, cu demnitate, cu credință.
Avem o cruce de dus. Cu asumare. În numele Tatălui, al Fiului și-al Sfântului Duh!
Avem de căzut la picioarele Crucii. Și de plâns. De rugat. De cerut iertare. Pentru toate greșelile făcute cu voie și pentru toate cele fără de voie, pentru toate cele cu știință și pentru toate cele fără de știință săvârșite. Pentru cele cu gândul, cu lucrul, cu cuvântul, cu fapta… cu prea puțina responsabilitate, cu prea puțina iubire, cu prea puțina demnitate, cu prea puțina credință…
Dacă vrem sănătate – și conștientizăm că avem nevoie de sănătate trupească, dar și sufletească și de aia… cu capu’ – nu mai e vreme de indiferență! Nu mai e vreme de amânare!
Întrebări „de trezire” în miez de noapte
Poate că ar fi bine să ne întrebăm, din când în când, de ce alegem măștile. De ce alegem să ne mințim
După 20 de ani – un dar minunat!
Ieri a intrat cineva pe pagina de FB a blogului și mi-a spus că a văzut interviul cu Mihai Neșu. Că a plâns… Și apoi mi-a trimis o poză – cu un grup de adolescenți simpatici. Vai! În poza aceea eram și eu!
Un interviu recent și o fotografie de acum 20 de ani mă aveau pe mine element comun. Am rămas uimită!
Șapte spuneri care-mi plac de la Sfântul Antonie cel Mare
Pe 17 ianuarie este prăznuit Sfântul Antonie cel Mare – cunoscut, alături de Sfântul Pahomie cel Mare, ca fiind începătorul vieţii monahale. Au rămas de la Cuviosul Antonie multe învățăminte, atât pentru călugări, cât și pentru oamenii din lumea cea mare. Dintre acestea, șapte am ales să notez. Sunt de citit/ recitit măcar o dată pe an – dar sigur nu strică nici o dată pe zi, până ce ne vor intra la cap și la suflet.
* Începutul și sfârșitul mântuirii este dragostea.
* Am văzut toate cursele vrăjmaşului întinse pe pământ şi suspinând am zis: Oare cine poate să le treacă pe acestea? Şi am auzit glas zicându-mi: Smerenia!
* Numai dacă am fost încercaţi de supărări simţim plăcerile şi bucuria. Căci nu bea cu plăcere cel ce n-a însetat şi nu mănâncă cu plăcere cel ce n-a flămânzit. De asemenea, nu doarme cu plăcere cel ce n-a privegheat îndelung şi nu simte bucuria cel ce mai întâi nu s-a întristat. Tot aşa, nu ne vom bucura de bunurile veşnice dacă nu vom dispreţui pe cele vremelnice.
Sfântul Antonie cel Mare vorbește simplu, clar, la obiect. Noi înțelegem?…
* Nu-ți descoperi gândurile tuturor, ci numai acelora care îți pot tămădui sufletul.
* Nu cele ce se fac după fire sunt păcate, ci cele rele după alegerea cu voia. Nu e păcat a mânca, ci a mânca nemulțumind, fără cuviință și fără înfrânare. Căci ești dator să ţii trupul în viață, însă fără niciun gând rău. Nu e păcat a privi curat, ci a privi cu pizmă, cu mândrie și cu poftă. E păcat însă a nu asculta liniștit, ci cu mânie. Nu e păcat neînfrânarea limbii la mulțumire și rugăciune, dar e păcat la vorbirea de rău. E păcat să nu lucreze mâinile milostenie, ci ucidere și răpire. Și așa fiecare din mădularele noastre păcătuiește, când din sloboda alegere lucrează cele rele, în loc de cele bune, împotriva voii lui Dumnezeu.
* De la aproapele este viaţa şi moartea. Că de vom dobândi pe fratele, pe Hristos dobândim; iar de vom sminti pe fratele, lui Hristos greșim.
* Vine timpul ca oamenii să-și piardă mințile. Și, când vor vedea pe cineva care nu și-a pierdut mințile, se vor ridica împotriva lui, zicând: Tu ești nebun!, pentru că nu este și el asemenea lor.
Din singurătate nu se evadează pe ușa din dos
Vrem mereu să scăpăm de singurătate și să ne găsească iubirea în cel mai potrivit moment al vieții. Când suntem bine îmbrăcați, odihniți, dispuși la stat de vorbă și la glumițe. Fără bătăi de cap și fără piedici. Credem că dacă ne-ar vedea într-un moment nepotrivit, omul cu iubirea s-ar speria și ar pleca.
Nu-i de mirare, deci, ca la asemenea așteptări să trăim stresați în viața noastră și mereu nemulțumiți. Nu-i de mirare că, regizând momente, întâlnim oameni ce-s parte din regie – și nu din viața cea de toate zilele.
Tu n-ai vrea, de fapt, ca omul nepotrivit să vină și să plece la fel de repede din calea ta? N-ai vrea ca omul care s-ar speria de viața ta cea adevărată nici să nu se intersecteze cu ea?
N-ai vrea să păstrezi lângă tine
Un final şi un bilanţ
Ne-am învăţat să ne facem, mereu, la final de an, o socoteală. Să punem într-o balanţă bune şi rele şi să le privim cum atârnă. Să suflăm peste bune, să le înmulţim şi să le trecem pragul următorului an. Să ne încruntăm la rele şi să încercăm să le punem piedică pentru viitor. Apoi… punct. De multe ori, până la încheierea următorului an, abia mai avem timp să respirăm. Să gândim… să facem un bilanţ… cu atât mai puţin.
E trist să descoperi, la sfârşitul lui decembrie, că ai eşecuri pe plus. Sau, oricum, mai multe decât se estimase. În acelaşi timp, e comod ca descoperirea asta să existe doar o dată în an. Mai ales că se ataşează la ea multele planuri de viitor care îndulcesc, parcă… imaginea noastră un pic şifonată.
Eu, una, vreau să încetez să mă mai amăgesc!
Defavorizarea – văzută prin ochii unui modest defavorizat
Pe omul acesta (despre care am scris postarea la final de aprilie) îl mai văd din când în când. Față de prima dată, la fiecare întâlnire îl simt din ce în ce mai tulbure, bietul. Mai pierdut, mai răvășit. Mă impresionează peste măsură și mă frământ – pentru că nu știu cum l-aș putea ajuta.
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase