Ce se face cu singurătatea
Singurătatea nu e de cerut. Nici de refuzat. Dacă apare la orizont, pur și simplu se trăiește.
În singurătate poți să te cunoști, să te descoperi mai bine. În singurătate poți să te analizezi și să te vindeci. În singurătate se cern multe, se acceptă multe, se schimbă multe.
În singurătate afli că nu ești, de fapt, singur.Ți-am spus eu!
Ți-am spus eu! Expresia asta este, pe cât de enervantă, pe atât de foarte des folosită. Pentru a tachina. Nu e neapărat o răutate, deși poate fi spusă și cu maximă satisfacție. În general, însă, pornește de la o grijă reală și bună pentru celălalt, dar se transformă, pic cu pic, într-un motiv de supărare.
Trăiește clipa – dacă vrei să trăiești
Carpe diem! Cam acesta era motto-ul preferat al lumii, scris cu mult patos prin oracole. Un motto care m-a făcut să nu iau prea des îndemnul în serios. Am perceput acest trăiește clipa ca motiv de îndrăgosteală, petrecere în neștire și în orbire. Beție la propriu și la figurat, irosire a vieții respirate fără trecut și, mai mult decât evident, fără viitor.
Se zice însă că, pe măsură ce îmbătrânesc, oamenii se mai înțelepțesc. Pesemne că părul meu alb începe să-și mai spună cuvântul și să se revolte de sub vopsea… Măcar el se chinuie să mă aducă pe calea înțelepciunii și, uneori, îmi mai gâdilă mintea și mă îndeamnă să cuget.
Eu sunt de pe altă lume
Eu sunt de pe altă lume. E suficient să-mi zâmbești, să-mi vorbești frumos, să ai mereu o vorbă faină la tine – și mă umpli de fericire! Nu contează cine ești, ce funcție ai, cum ești îmbrăcat sau care e idealul tău în viață. Contează să fii om și să știi că veselia se revarsă din suflet!
Eu sunt de pe altă lume. Nu mă iubești – nici nu te oblig să mă iubești. E dreptul tău să nu mă placi așa cum, în timp, dresându-mă bine, a devenit dreptul meu de a nu pune la suflet toate părerile, ideile și închipuirile pe care le ai tu despre mine.
Eu sunt de pe altă lume. Nu-mi place să mă dau cine nu sunt, nici nu-mi place să mă dau după cireș –
Când gura lumii te aruncă pe geam
Am auzit cândva, în fugă, o știrucă despre o mamă a trei copii, paralizată de la brâu în jos. Paralizată în urma unei căzături de la etaj. S-a aruncat de la etaj, mai bine spus. S-a aruncat… ca să trăiască! În casă, bărbatu-său o bătuse bine și acum se îndrepta spre ea cu un cuțit.
Să lungim lista cu superstiții!
Ca la fiecare început de an, chiloții roșii, banii din sutien, pupatul sub vâsc și multe alte asemenea superstiții camuflate în tradiții au încercat să-mi strice buna dispoziție. Pe oriunde mă întorc și pe oriunde mă răsucesc, cineva tot se găsește să-mi dea rețeta. Rețeta pentru un an perfect! Sau, din contra, îmi prezice numai dezastre – în funcție de acțiunile pe care le întreprind. După câteva mirări și câțiva nervi, am tras pe nas niște haz de necaz și-am început să creez, la rându-mi, stupizenii noi. Cine știe, poate are cineva nevoie de mai multe opreliști în mișcarea lui liniștită prin viață!
* Să nu-ți încarci niciodată telefonul în prima zi a anului. Altfel, în mai puțin de trei luni, nu vei mai putea să suni pe nimeni de pe el, iar conexiunea la internet va fi varză!
* Să nu lipsești de pe Facebook pe 1 ianuarie, ca să nu riști să stai în umbra virtuală un an întreg!
* Să tag-uiești de 70 de ori câte șapte din prietenii tăi și să le faci urări spumante și pline de artificii.
Dintr-o vinere în alta…
Mi-e dor de pozucile acelea tâmpițele de pe Facebook, care anunțau, cu bucurie, că vine week-end-ul. Gata cu munca! Liber la distracție!
Pisici, copii și căței se întindeau pe ecran, își puneau coifuri, dansau lambada și sâmbata se pregătea să intre, șmecheră, în scenă.
Mi-e dor de oboseala sfârșitului de săptămână și de plictiselile de rigoare, care invadau rețelele de socializare.
Nu mai vreau să număr morți, nici nu mai vreau să mă minunez de toate conflictele care se stârnesc din fund, de pe scaun, imediat după o tragedie. M-am săturat de păreriști și de judecători, m-am săturat de ură și de bucurie stupidă, atunci când se întâmplă vreun rău.
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
