Ghete și probleme – colecția de iarnă-primăvară
Îmi fac și eu ghetele, dimineața, să ies curată și aranjată din casă. Minunea mă ține până-n parcare. În încercarea de a ajunge la PUI, trec prin mocirla mocirlelor și mă cert… că iar am venit aseară târziu acasă și n-am găsit loc mai la stradă. Mă consolez niște minute după, când cobor din mașină până nu știu unde, apoi după ce ajung la serviciu – și revin cu picioarele pe pământul moale și îmbibat de apă, fericit și mângâiat de soare.
Îmi vine să râd. Ghetele mele de mare șoferiță sunt în perioada aceasta mai murdare decât încălțările pietonilor.
Definiții ale iubirii
Pentru mine, lucrurile-s simple. Iubești, iubești în fiecare zi. Nu iubești, nu iubești nici astăzi. Iubirea e pentru toată lumea și se oferă tuturor, cu bucurie. Iubirea e ca o prăjitură care nu se termină niciodată. Cu cât tai mai mult din ea, cu atât mai mult ai de tăiat și de împărțit.
Iubirea e, logic, de mai multe feluri. De aceea, nu se compară.
Nu deveni cine te-a rănit
Sunt mulți cei care mă întreabă cum de mai pot zâmbi. De ce vorbesc de bine pe cei care mă vorbesc de rău, de ce caut frumosul ascuns sub praf și pe după mucegaiuri, de ce nu rămân căzută după ce mi-o iau, de ce mai îndrăznesc să ridic ochii în lume, după ce demonstrez că nu-s perfectă, de ce mă încăpățânez să văd suferințele drept lecții – și nu, pur și simplu, suferințe. De ce sunt adepta lui: nu deveni cine te-a rănit?
Pentru mine, răspunsurile-s clare. Și maxim de egoiste. Zâmbesc pentru mine. Pentru că starea de spirit și atmosfera și frumosul mi le fac eu – nu le aștept de la alții. Pentru că a vorbi pe cineva de rău (mai mult decât a povesti o realitate și a merge mai departe) m-ar caracteriza pe mine, nu pe acea persoană. Pentru că sunt om și, prin urmare, sunt imperfectă – și pentru că nu m-am dat vreodată perfectă, ca să-mi fie rușine mai mult decât trebuie de căderile mele.
Căderile sunt făcute ca să mă ridic și ca să nu mă plictisesc de prea mult bine. Căderile vin exact din prea mult bine și au scopul de a mă trezi. Căderile-s între mine și Cerul spre care privesc, în dorința de a mă ridica. A vedea numai suferința și a trece nepăsătoare pe lângă lecția care mi se desfășoară… ar însemna să repet la nesfârșit aceeași și aceeași cădere… fără să înțeleg nimic. Și, Doamne, oricum repet căderi, și oricum nu înțeleg toate câte-s de înțeles – dar măcar vreau să merg înainte și lupt pentru asta.
Am fost născută să… fiu fericită!
În ultimele zile, tot am dat peste îndemnul din titlu. Nu deveni cine te-a rănit! Sau în limbajul meu de baltă… răzbunarea-i arma prostului. Eu am drumul meu și viața mea. Cine mă rănește o face pe barba lui. Eu pot să mă opresc buimacă, să-mi privesc rana, să întorc sau nu și celălalt obraz – dar, după aceea, învăț să merg mai departe. Nu-i neapărat ușor. Uneori mai staționez. Mai mult sau mai puțin decât mi-e permis. Îmi ofer răgazul acesta, în egală măsură în care-mi rezerv dreptul de a mă trezi, mai apoi, și de a continua drumul. Pentru mine. Pentru egoista de mine! Pentru cea care nu poate rezista fără zâmbet și fără lecții extrase din fiecare lucru de maximă importanță și din fiecare mărunțiș al vieții.
Am fost născută să iubesc. Și, dacă nu pot iubi – încerc măcar să nu urăsc. Am fost născută pentru a fi eu – fără a mă oglindi în cei care nu mă reprezintă. Am fost născută să iert. Și iert, la fel de egoist – inclusiv atunci când nu mi se cere iertare. Am fost născută să fiu fericită – și, chiar dacă mă poticnesc la fiecare pas, e obligația mea să nu mă autoexilez în băltoace de nefericire. E greu. Dar e o alegere. Iar eu aleg să nu fiu și să nu devin propria mea victimă.
Citește și:
Ne învrăjbim sau ieșim întru întâmpinarea Domnului?
Înjurați-mă bine și citiți mai departe… despre întâmpinarea omului și despre întâmpinarea Domnului. O să vă ratați niște minute din viață, adevărat, dar poate că n-o să fie asta cea mai mare tragedie.
Oameni dragi! Tragedia stă în durerea și în încrâncenarea care ne-au cuprins în zilele acestea. De oricare parte a baricadei am fi, suntem nefericiți. De oricare parte am fi și oricât am crede cu tărie în lupta noastră, în dreptatea noastră și-n dobitocia celorlalți – e imposibil să nu privim peste gard și să nu vedem dincolo tot oameni din oamenii noștri! Familiile, prietenii, cunoscuții s-au dezbinat astăzi mai mult decât în alte vremuri. E ură!
Cum ar fi fost dacă – gândul care ne îneacă
Mi s-a spus cândva, despre gânduri, că-s precum bărcile care se îndreaptă spre port. Cum ar fi fost dacă?… Noi suntem pe mal, bărcile și gândurile sunt încă în larg. Le zărim, le avem… până aici, totul ok. E în regulă să avem gânduri. Păcatul intervine atunci când decidem să ne suim într-o barcă sau alta – ori în toate!
Să te joci cu gândurile e lucru tare primejdios.
Mi-am dus vulcanul în service :)
În viața mea trecută am fost o fire vulcanică. Am depășit cu brio cele mai grele momente și-am răbufnit în cele mai stupide, mai lipsite de importanță, mai fără de sens… Răbufnirile mele erau, în general, scurte. Câteva minute și niște vorbe și apoi, „eliberată”, soarele reapărea pe cer. Nu făceam asta decât cu oamenii dragi, față de care-mi „permiteam”. Că ei mă iubesc, că ei mă acceptă, că ei mă iartă… că eu sunt a lor și că mă cunosc de acum destul de bine cât să știe că negreața din cerul gurii nu-i decât de suprafață… Că am suflet bun și iubire multă de oferit și că, la rândul meu, și eu le știu și le suport pe ale lor. C-așa-i în viață.
Eram… mai nervoasă. O scuză bună. Până când am descoperit eu că nervozitatea e un termen modern, care ascunde mânia. Iar mânia-i un păcat. Am aflat asta cu puțin timp înainte de o prăbușire. O prăbușire inevitabilă, care putea fi evitată – ca să zic așa. În prăbușirea asta, însă, am început să lucrez intens la mine, cu mine – pentru mine și, implicit, pentru cei dragi ai mei.
Cuvânt de încurajare de la Sfântul Nectarie
Înainte de a-ţi trimite crucea pe care o duci,
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
