Să ne ferească Dumnezeu de dreptatea Lui!
Bunătate. Blândețe. Răbdare. Acestea sunt doar trei dintre caracteristicile ce i le putem atribui lui Dumnezeu. Dumnezeu este Iubire! Iertare. Dumnezeu e pansament pentru suflet și Bucurie! Cu Dumnezeu alături avem toate șansele să ne mântuim! Singuri nu putem – asta e clar. Și nici prin propriile noastre forțe! Important e să dăm și noi o bucățică, să ne dorim să creștem duhovnicește – și El pune restul. Totul!
Dumnezeu este, însă, și Drept. Iar astăzi, la predica ținută în timpul Sfintei Liturghii de la Mănăstirea Techirghiol, am auzit șapte cuvinte care mi s-au înfipt în suflet: Să ne ferească Dumnezeu de dreptatea Lui! Ca să întărească ideea,
Cutia cu supărări dăruită Sfântului Nicolae
– Tu ce faci cu atâtea supărări de la tine din suflețel?, a fost întrebată, într-o zi, o fetiță.
– Le închid într-o cutie și le las acolo, să uit de ele!, a răspuns prunca, parcă prea matur pentru anii ei.
– Pare în regulă…, i-a răspuns doamna care începuse discuția. Dar cutia se poate răsturna oricând și-și poate pierde capacul… N-ar fi bine, nu-i așa? Eu știu o variantă mai potrivită, știu ce poți face când ai supărări la tine în suflețel!
– ?!
– Să-ți alegi o icoană, care-ți place ție mai mult. Și când o să te simți pregătită, să te duci în fața icoanei și să-i dai toate supărările lui Dumnezeu! Dacă I le dai, și dacă nu le mai păstrezi la tine în suflet – Dumnezeu o să ți le preschimbe în bucurii!
Copila a zâmbit puțin încurcată și mult neîncrezătoare. Cum să faci asta? Și cum să se transforme supărarea în bucurie?! Erau, totuși, vorbe prea mari pentru ea…
„Când o să mă simt pregătită”
Timpul a tot trecut, iar mama copilei o mai întreba, din când în când: Nu vrei să renunți la tristețile tale? Fetița… parcă și le strângea și mai tare la piept… și răspundea: Când o să mă simt pregătită!
Și-a mai trecut niște timp. Într-o seară, tot plânsul din lume s-a năpustit pe umerii copilei. Supărări, furie, neputință, oboseală, durere, toate o încolțeau. Atunci, nici nu și-a dat mama seama cum prunca s-a cocoțat pe o margine de pat și cum s-a întins cât ea de lungă pe un perete… apucând icoana Sfântului Nicolae. O icoană dragă, o amintire și-o comoară de-a ei.
– Mamă, eu nu știu cum să vorbesc cu Sfântul, să-mi ia supărările și să mi le ducă la Dumnezeu! Ajută-mă tu!
Răbdare, răbdare, răbdare…
Mama a îngenunchiat la marginea patului și-a început, simplu și smerit, să se roage. Cu propoziții scurte, cu pauze lungi, cu suflet de copil. Iar prunca repeta ceea ce auzea, cu lacrimi șiroind, cu dinții încleștați, cu mâinile apucându-l, parcă, pe Sfântul Nicolae de veșminte. I-a vorbit ca unui tată, ca unui bunic, i-a vorbit salvatorului său – cu toată credința că Sfântul va duce, mai departe, mesajul la Dumnezeu, iar Dumnezeu îi va schimba supărările în bucurii. Credința copiilor mută munții din loc!
Din acea seară, fetița și-a aruncat cutia cu tristeți din suflet. Din acea seară, fetița a devenit mai liniștită și mai înțelegătoare cu oamenii mari – și cu tot ceea ce se petrecea în jurul ei. Din acea seară, fetița privește zâmbind spre Sfântul Nicolae, cu o complicitate atât de inocentă și de pură, încât poți simți cum îi vibrează sufletul.
Sfântul Nicolae a așteptat-o, răbdător. Și când ea a fost pregătită, Sfântul i-a împlinit cererea și i-a liniștit suflețelul – într-o comunicare ce numai între sfinți și copii poate exista! Iar când o minune din aceasta se întâmplă, nu poți decât să te rogi ca prietenia să răzbată și dincolo de copilărie!