Putem fi buni. Minunați. Fantastici. Dar, dacă suntem exagerat de conștienți de atuurile noastre și ne fălim cu ele, dacă îndrăznim să ne comparăm cu alții doar pentru a-i disprețui, dacă nu ne doare inima de păcatele noastre și de greul prin care trece aproapele… atunci totul e compromis. Bunătatea nu e bunătate cu jumătăți de măsură. Nici minunăția nu mai e chiar atât de minunată, când există mândrie. Și putem rămâne fantastici – dar, cu siguranță, nu în echipa în care ne imaginăm, nu în topul în care considerăm că ne-am merita locul.

Este enorm de greu să fim smeriți. E complet la îndemână să ne umplem de mândrie. E ușor să ne smerim când știm că suntem super-extra-mega păcătoși. E greu să nu ne umflăm în pene când facem lucrurile așa cum trebuie, când toate merg perfect, când pare că nimic nu ne scoate de pe drumul cel bun. Și, totuși, tocmai mândria s-ar putea să ne vină de hac.