În ultimele zile, m-am uitat destul de puțin la televizor. Nici pe blogurile prietenilor n-am mai reușit să ajung. Prin urmare, nu știam că de vreo săptămână a apărut o reclamă ce a stârnit multe emoții și comentarii.

În seara asta, vorbeam cu George și ne hlizeam – timp în care, la televizorul ce mergea în gol, a început publicitate. Am tăcut și am privit, atrași parcă de un magnet. Aproape că n-am mai respirat. La sfârșit, amândoi eram cu ochii în lacrimi și nu știam dacă să plângem în continuare sau să râdem de noi – luați prin surprindere, cu pielea de găină și cu o trecere atât de bruscă de la o stare la alta.