Cum mi-am învățat copilul să piardă – un câștig pentru tot restul vieții
Am câștigaaat, am câștigaaat!, strig în gura mare și mă veselesc. Sar într-un picior, râd și mă maimuțăresc peste măsură. Pe tabla de joc reiese clar că am adunat toate jetoanele și am încheiat competiția în glorie. Am câștigat la jocul cu prințese!
Copila mă privește uimită. Ar vrea să plângă, dar înțelege că încă nu-i momentul ei. Cum așa? Nu poate să-și explice de ce a câștigat mami – și nu ea. Exista varianta asta în program?! Și cum poate să se bucure mama atât de tare și de zgomotos?
Cum va fi copilul meu – adultul de mâine?
Copilul meu va fi un adult fericit, bun la suflet și demn. Cel puțin, asta îmi doresc pentru el și pentru asta încerc mereu ca eu să pot fi educator și exemplu. Să-i fiu mamă și prieten bun, punct de sprijin și de echilibru. Să am mereu brațele pregătite pentru o îmbrățișare, să am mereu brațele „descuiate” pentru a-i oferi spațiu și libertate.
Iubirea e necondiționată, dovedită prin fapte și rostită oricât de des – dar nu neglijăm nici explicațiile, regulile și responsabilitățile.
Pare ușor dar, Doamne, ne împiedicăm și ne împotmolim când ne e lumea mai dragă! Și-nvățăm să ne acceptăm nereușitele, să ne cerem iertare, să ne ridicăm și să mergem mai departe.
Ce facem cu sufletul copilului atunci când mami și tati se despart?
Când un el și-o ea sunt părinți și decid, din diferite motive, să se despartă – nu se despart el și ea, ci tati și mami. În ciuda rănilor, orgoliilor, a cancan-ului din spatele separării, în ciuda celor care stau pe margine și comentează, în ciuda faptului că unul a greșit mai mult, că altul a zis nu știu ce… tati și mami trebuie să se despartă – rămânând uniți. Iar dacă nu sunt amândoi pe aceeași lungime de undă, măcar cel la care rămâne copilul trebuie să știe sau să învețe, pas cu pas, cum să gestioneze situația.
Pe sufletul unui copil nu se joacă bambilici. Sufletul unui copil oricum se zdruncină atunci când tati și mami nu mai sunt împreună. Inevitabil, pe ultima sută de metri a relației, copilul a asistat la niște discuții, la niște supărări, la niște lacrimi… E suficient! Certurile de după nu-și mai au rostul. Ponegrirea celui care a plecat din relație nu-și mai are rostul.
Stimulăm sau inhibăm atenția copiilor noștri?
Ieri a început, la Iași, o nouă serie a conferințelor Ai copil. Învață să fii părinte! Primul specialist pe care am avut ocazia să-l cunosc, în acest context, a fost profesorul Florian Colceag – matematician, doctor în economie, autor al unor teorii despre complexitate, specialist în modelare matematică, preşedinte al Institutului Român pentru Studii şi Cercetări Avansate Gifted Education, psihopedagog cu o experienţă vastă în antrenarea copiilor supradotaţi.
Cum stimulăm sau inhibăm atenția copiilor noștri? Aceasta a fost întrebarea de bază a serii – care a născut o lungă discuție, dar și alte nesfârșite întrebări. Doamne, de-am avea înțelepciunea să le mai conștientizăm, din când în când!…
Stima de sine miroase bine!
Dincolo de iubirea pe care o oferim copiilor, a-i crește e o știință! Acesta a fost motto-ul serii în cadrul atelierului Ai copil. Învață să fii părinte! Urania Cremene, expert în Parenting, ne-a fascinat și ne-a uimit, deopotrivă. Ne-a învățat și ne-a întărit încrederea în noi și în ceea ce putem face pentru copiii noștri, spre a-i pregăti pentru viață. Am descoperit că sunt o mulțime de aparent nimicuri pe care le fac deja bine sau, din contra, pe care ar cam trebui să încerc să le schimb – dacă vreau ca Maria să fie, de la zi la zi, mai fericită, mai completă, mai pregătită pentru a deveni un adult în lumea cea mare.
Stres bun și stres rău cu Irina Păcurariu
Despre stresul bun și stresul rău în viața copiilor noștri și despre părinți – responsabili de stresul copiilor s-a purtat ieri o discuție, la ceas de seară. Irina Păcurariu, jurnalist și motiv de mândrie pentru ieșeni, a fost invitata unei noi ediții a conferințelor Ai copil. Învață să fii părinte – conferințe organizate de către reprezentanții Școlii „Varlaam Mitropolitul”.
Am fost destul de absorbită de subiect, dar am căutat puterea de a-mi lua și câteva notițe. Cu liniuță, așa cum sunt ele, vi le prezint și vouă. Pentru a simți, o secundă, că o ascultați pe Irina Păcurariu. Luați aminte! S-ar putea să vă fie de folos.
Cu drag, despre Șerban Danciu
Ce îi diferențiază pe elevi? De ce unii sunt excelenți, alții de mijloc, iar alții de-a dreptul jalnici? Este posibil să răspundem repede: școala! Dar, în cele mai numeroase cazuri, rădăcinile sunt cu mult mai profunde.
Atât de frumos mi-a vorbit Șerban Danciu despre părinții lui, încât m-a fermecat! În ceea ce-l privește, am înțeles de ce este olimpic. Nu doar la biologie, ci și în viață, în general. Pentru că are temelia bună de acasă. Pentru că are mamă și tată – părinți și, în același timp, prieteni. Care știu să-l îndrume, să-i fie alături, să-i ofere libertate și să aibă încredere în el.
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
