Am trecut printr-un an destul de ciudat, din punct de vedere financiar. Am trăit bine – și, totuși, la limită. Mereu cu un picior în așteptarea salariului următor. Mereu cu tot felul de socoteli în minte, care să mă ajute – ori să mă forțeze – să mă întind atât cât mi-e plapuma.

În câteva perioade, am reușit să pun ceva bani de-o parte. Dădeam să fiu un pic mândră de mine până când… banii strânși în două luni, de exemplu, dispăreau lejer în două ore. Căci cheltuielile neprevăzute ajung la ordinea zilei fix atunci când ți-e lumea mai dragă! Așa se face că… mai mult am atentat la economii, decât am strâns. Iar când economiile mele se terminau cu totul, următoarea mână se băga în pușculița copilei. Frustrării de a te simți cu portofelul pe buza prăpastiei i-a urmat, mereu, o întrebare: