Chef de ceartă – cu sau fără?!…
Am stat în același perimetru cu oameni care se certau. Mi-am scos telefonul și m-am apucat să corectez niște texte. Nu puteam pleca de acolo, nici nu puteam să mă conectez la furiile lor. Nu aveam chef de ceartă.
Nu era ceva grav, care să mă sperie. Nici nu erau oamenii… mei. Mai tare m-a speriat faptul că eu chiar am putut să corectez textele, să-mi termin treaba, să rămân calmă. Să nu judec (prea mult) și să nu iau în râs atitudinea lor.
„Băi, dacă vorbești urât de mama mea te omor, ai înțeles?!”
„Te omor!”… cum sună asta! M-am nimerit, la un moment dat, intervenind doar cu prezența și-o privire… când un băiat de vreo 10 ani băgase mâna-n gâtul altuia de aproximativ aceeași vârstă:
– Băi, dacă vorbești urât de mama mea te omor, ai înțeles?!
Când am apărut în zonă, spiritele s-au calmat. Am tăcut. Culmea e că auzisem de la ce-a pornit conflictul. Cel luat de gât bâiguise ceva în lehamite, pentru că nu știa răspunsul la ceea ce fusese întrebat. Iar cel care-a întrebat înțelese din bâiguiala aia că fusese înjurat de mamă. Totuși, deși nu era vreun sfânt… de data aia amicul său chiar nu vorbise prostii, ci doar fusese neclar în exprimare.
Peste ceva timp, am rămas singură în zonă cu… atacatorul. Am turnat suc în pahare și m-am dus la el.
Mi-am dus vulcanul în service :)
În viața mea trecută am fost o fire vulcanică. Am depășit cu brio cele mai grele momente și-am răbufnit în cele mai stupide, mai lipsite de importanță, mai fără de sens… Răbufnirile mele erau, în general, scurte. Câteva minute și niște vorbe și apoi, „eliberată”, soarele reapărea pe cer. Nu făceam asta decât cu oamenii dragi, față de care-mi „permiteam”. Că ei mă iubesc, că ei mă acceptă, că ei mă iartă… că eu sunt a lor și că mă cunosc de acum destul de bine cât să știe că negreața din cerul gurii nu-i decât de suprafață… Că am suflet bun și iubire multă de oferit și că, la rândul meu, și eu le știu și le suport pe ale lor. C-așa-i în viață.
Eram… mai nervoasă. O scuză bună. Până când am descoperit eu că nervozitatea e un termen modern, care ascunde mânia. Iar mânia-i un păcat. Am aflat asta cu puțin timp înainte de o prăbușire. O prăbușire inevitabilă, care putea fi evitată – ca să zic așa. În prăbușirea asta, însă, am început să lucrez intens la mine, cu mine – pentru mine și, implicit, pentru cei dragi ai mei.
Revoltă în lumea legumelor
Sunt o persoană comunicativă. Uneori, exagerat de comunicativă. Vorbesc mult. Mult şi bine… dar nici formula mult şi prost nu mă ocoleşte… Sunt directă. Nu ştiu s-o iau pe la Ploieşti, ca să ajung la problema care mă frământă. Nu bat șaua, să priceapă calul. Nici nu cred că este nevoie.
Cu mine, lumea este (sau ar trebui să fie) destul de relaxată. Pentru că, ceea ce zic – exact aceea vreau să spun.
De exemplu, dacă tu începi o cură de slăbire cu varză, pleci la piaţă şi te întorci cu un sac de cartofi, eu te întreb: De ce-ai luat cartofi? Adică, fix – la ce-ţi trebuie cartofi, nu ziceai că vei mânca varză?! Dacă tu prin asta înţelegi că eu te cert şi-ţi cer socoteala pentru banii pe care i-ai cheltuit, că nu-ţi respect deciziile, că te fac grasă ori, mai ştiu eu ce, e problema ta!
Mă enervează la culme să-mi fie interpretate vorbele, chiar dacă ele nu lasă motiv de interpretare. Şi mă disperă jignirile care apar după… că doar nu s-o lăsa persoana (aparent jignită) mai prejos. Şi-s înjurată la genul – păi, da, dar tu mănânci morcovi!
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
