15 septembrie la Mia Casa – Inculeț
Am putea spune că 15 septembrie a fost o zi cu semnificație. Iar elevii care vin la Centrul de zi Mia Casa – Inculeț au început, cumva, școala – sâmbătă.
Fiecare dintre cei 27 de copii a avut pregătit câte un ghiozdan cu:
Școala începe cu dreptul – datorită ție!
Dragii mei prieteni, cunoscuți și necunoscuți! (Sună pompos, dar pentru că vă uniți mereu în fapte bune și îmi sunteți alături, necondiționat – chiar așa vă consider – prieteni!) Ieri am mai încheiat un eveniment, în urma căruia copiii de la Mia Casa – Inculeț, Bârnova, pot spune cu adevărat: Vine școala, bine-mi pare! Și pot spune asta, datorită vouă! Pentru că ați promovat campania, pentru că v-a păsat, pentru că ați dăruit din puținul vostru!
Vine şcoala, bine-mi pare!
Începe şcoala! Nu mai este o noutate pentru nimeni. Cu mai mult sau mai puţin entuziasm, copiii aşteaptă magicul 17 septembrie. Din păcate, dacă pentru unii, prima zi de şcoală vine încărcată… pentru alţii e la fel de săracă, precum oricare dintre celelalte zile.
Spre nişte copii săraci îmi îndrept acum privirea. Din fericire – pentru ei – aceşti copii au nişte îngeri-oameni păzitori de excepţie! În faţa cărora mă plec! Şi, dacă au deja un ajutor, de ce mă mai uit la ei?, m-ai putea întreba. Pentru că şi îngerii-oameni lucrează tot cu oameni… pentru a putea creşte şi ocroti un copil! Cu atât mai mult – aproape 30 de copii!
Fiecare copil merită să conteze!
Îmi plăcea să mă arunc în braţele mamei, pentru a-i spune, de mii de ori, cât de mult o iubesc! Îmi placea să fug din braţele ei, pentru a descoperi lumea.
Cădeam şi mă ridicam, plângeam şi râdeam. Îmi consideram zgăncile ca fiind răni de război şi mă simţeam mândră de ele, ca de nişte averi, mărturii ale aventurilor mele. Atât de mare şi de minunată mi se părea lumea! Atât de fericită eram! Atât de puţin durau lacrimile şi durerile mele cele mai mari… – încât nu mi-aş fi putut imagina vreodată că alţi copii pot să trăiască suferinţa…Din nou despre… nemame…
Acesta este un editorial care mi-a ajuns la suflet. Care m-a făcut să mă întristez, să conştientizez, să-mi pun întrebări…
Mărtişoarele au ajuns la Hărpăşeşti!
În dimineaţa asta, am fost la Hărpăşeşti. Am dăruit copiilor, la propriu, mărţişoare de jucărie! Şi bomboane! Şi zâmbete! Şi material de studiu! Am primit, la schimb, zarvă mare, bucurie şi satisfacţii!
De acolo, am aterizat direct în redacţie. Şi-am lăsat scrisul, pozele şi gândurile pe mai târziu. Ajunsă apoi acasă, am dat peste un comentariu care m-a făcut să retrăiesc secvenţele de dimineaţă. Un comentariu pe care îl voi copia şi aici:
S-au strâns mărţişoarele de jucărie!
Uneori, nu e nevoie decât să-ţi faci curaj şi să demarezi un proiect. Apoi, minune!, parcă vine totul de la sine! Mărţişor de jucărie a pornit cu dorinţe mici şi a ajuns să crească mare – mai ceva ca Făt Frumos! De-a lungul acestei campanii am avut parte numai de surprize plăcute şi de oameni de-a dreptul fenomenali! N-o să-mi ajungă zilele să mulţumesc pentru implicare, pentru promptitudine, pentru bunătatea voastră! Abia aştept să vină mâine, pentru a merge la copiii de la Hărpăşeşti şi la doamnele educatoare, pentru a trăi emoţia alături de ei şi pentru a le împărţi darurile de la voi!
Însă, până mâine, e nevoie să fac o prezentare, măcar pe scurt (deşi e imposibil aşa ceva!) a tot ceea ce s-a adunat. Pentru că, ar fi păcat ca patul nostru din hol, plin de toate cele, să nu ştie ce-a ţinut în spate în aceste zile. Şi, pentru că vreau şi încerc să fiu cât mai transparentă.