Părintele Nicolae Dima, tată de Ecaterina – interviu
Despre părintele Nicolae Dima s-a vorbit mult. Despre necazul lui… și mai mult. Toată lumea religioasă și mai puțin religioasă a fost cu sufletul la gură, în ultimii doi ani. Toată lumea aștepta și primea vești despre fiica dumnealui, Ecaterina. Toată lumea se ruga pentru Ecaterina. Astfel, părintele – în sens de preot, a ajuns și mai în centrul atenției prin statutul său de părinte – tată. Tată de Ecaterina.
Cu bucurie în suflet, după luni întregi petrecute prin spitale, după săptămâni întregi de comă…, după operații dificile, cu toții am primit vestea cea bună: Ecaterina a reînviat! E sănătoasă, e acasă, e o nouă Ecaterina. Doamne, ce minune! Doamne, ce drum greu a fost!
Când am auzit că am șansa de a mă întâlni cu părintele Nicolae Dima, de a face un interviu Doxologia cu dumnealui, am spus din prima că nu vreau să discut despre dramă. Despre verdicte medicale. Despre ceea ce deja s-a tot discutat și re-re-rediscutat.
Ce bine că ți-e rău în patul tău, copile!
După doi ani în care ne-a fost teamă de boală, parcă nici o răceală nu mai e ce-a fost. E minunat să-ți meargă copilul la școală. E minunat să fie vesel și sănătos! Și, totuși, ce minunat e să răcească banal, pe terenul de sport – nu printr-un buncăr sau așteptând pe la vreo graniță… Cât de minunat și de ciudat e să ajungi să afirmi: ce bine că ți-e rău în patul tău, copile!
Într-una dintre aceste seri îmi țineam copilul înfofolit în patul nostru, în camera noastră încălzită, în casa noastră în care ne simțim în siguranță. Capul îi frigea, picioarele erau sloi de gheață și-un tremur îi străbătea, sacadat, tot trupul. Îmi era milă și drag. Mă simțeam, pe de o parte, neputincioasă – iar pe de altă parte așteptam să treacă momentul acela. Știam. Știam că va trece. L-aș fi luat cu mâna, aș fi preluat eu tot răul… aș fi redat pe loc sănătatea copilului meu. Dar niciun gând și niciun curaj din acestea nu-mi erau de folos. Așa că, am ales liniștea. Țineam de cald și de încurajare. Eram acolo. Ce bine că eram! Ce bine că avea copilul meu brațe care să-l țină! Și-un pat. Și-o cameră. Și-o casă întreagă. Și pace…
„Am fost nervos” – mărturie despre starea în care te aduce mânia
Am cunoscut de curând un om simpatic și zglobiu ca un clopoțel. Măcinat de boli – interioare și exterioare. Cu urme vizibile pe față și pe trup. Mi-a zis senin: „Am fost nervos! Am fost nervos tare! Și, când m-am enervat odată…”
A făcut semn cu mâna spre jumătatea de față picată, cu ochiul aproape închis. E așa de ani de zile. Acum, cu chipul transformat, cu un picior cangrenat, cu vârsta la pachet… zâmbește, comunică, se bucură. Se vede că și-ar fi dorit „rețeta” asta mai demult.
O rețetă pe care toți o știm – și de care ne lepădăm în orice secundă simțim ace care atentează la baloanele noastre doldora de mândrie…
Se spune că
Acum 20 de zile mi-am luat rămas bun de la un gând la moarte. Și-a venit altul!
Citește mai întâi: O femeie are doi sâni și-o datorie
***
Acum 20 de zile, când mă întorceam de la serviciu, Maria m-a întâmpinat fericită la ușă:
– Am luat un Foarte Bine la matematică!
– Felicitări! Vino să ne îmbrățișăm! Și eu am luat azi un Foarte Bine!, i-am răspuns.
Acum 20 de zile fusese ultima zi de școală cu porțile deschise. Urma perioada cea nedefinită de învățat de acasă, iar foarte binele de la testul cu forme geometrice îndulcea un pic atmosfera.
Acum 20 de zile, după prânz, eu am făcut o pauză de la birou și-am plecat spre Spitalul Providența. Aveam programare. Deja măsurile de siguranță împotriva coronavirusului începeau să se întețească. Așa că m-am prezentat la controlul de ecografie mamară cu săculeți din ăia albaștri în picioare – papucei de ștrumfi, cum le zice Maria.
Acum 20 de zile se împlineau doi ani și jumătate de când începusem să am conștient în minte gândul la moarte.
Despre Cruce în vreme de Coronavirus
Avem o cruce de dus. Cu responsabilitate, cu iubire, cu demnitate, cu credință.
Avem o cruce de dus. Cu asumare. În numele Tatălui, al Fiului și-al Sfântului Duh!
Avem de căzut la picioarele Crucii. Și de plâns. De rugat. De cerut iertare. Pentru toate greșelile făcute cu voie și pentru toate cele fără de voie, pentru toate cele cu știință și pentru toate cele fără de știință săvârșite. Pentru cele cu gândul, cu lucrul, cu cuvântul, cu fapta… cu prea puțina responsabilitate, cu prea puțina iubire, cu prea puțina demnitate, cu prea puțina credință…
Dacă vrem sănătate – și conștientizăm că avem nevoie de sănătate trupească, dar și sufletească și de aia… cu capu’ – nu mai e vreme de indiferență! Nu mai e vreme de amânare!
Legile ne omoară copiii!
Plâng de furie, de neputință și de groază! Plâng și mă simt capabilă, în secunda asta, să iau de gât toți domnii din țară care ne conduc și care se cred stăpâni pe viețile copiilor noștri! Uneori, nu-i vorba de sărăcie. E vorba despre oameni care, de 27 de ani, fac treburile aiurea! Cu nepăsare maximă și cu nesimțire criminală!
Magda Vasiliu Stoian, prezentatoarea știrilor de la Prima TV, a anunțat că, de trei luni, trece printr-o dramă. Băiețelul ei de 8 ani a fost diagnosticat cu cancer… N-a povestit toate astea ca să ceară ajutor financiar. Se descurcă. Nu se descurcă, în schimb, cu birocrația din țara noastră…
Ce contează că în Italia copilul a fost preluat din prima la tratament, chiar și fără card european de sănătate? În România nu îți poți lua nici concediu medical cum trebuie, d’apoi să faci un dosar întreg la timp… la timp pentru viață!?
Glasul salvării – ambulanțe în misiune
Veronica este singura bunică pe care am cunoscut-o și de care m-am bucurat până la 18 ani. Și ea s-a bucurat de noi, de nepoții ei. Cu câteva lui înainte de a pleca în veșnicie, mai avea o emoție care-i menținea zâmbetul pe buze. Vecina de palier pe care o îndrăgea tare era însărcinată! Abia așteptau, amândouă, gâgâlicea.
Într-o noapte de noiembrie, la blocul bunicii au ajuns două salvări. Una pentru a încerca să resusciteze o doamnă în vârstă, alta pentru a lua o gravidă la maternitate. În acea noapte de noiembrie, schimbul s-a făcut la etajul unu – o viață venea și alta pleca…
N-am auzit acele salvări de noiembrie. Dar bănuiesc că au sunat amândouă la fel… jalea și fericirea au uneori același glas.
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
