Mi-am dus vulcanul în service :)

Fotografie Anda Elena Pintilie - stare de liniște - foto: Paul Pădurariu

În viața mea trecută am fost o fire vulcanică. Am depășit cu brio cele mai grele momente și-am răbufnit în cele mai stupide, mai lipsite de importanță, mai fără de sens… Răbufnirile mele erau, în general, scurte. Câteva minute și niște vorbe și apoi, „eliberată”, soarele reapărea pe cer. Nu făceam asta decât cu oamenii dragi, față de care-mi „permiteam”. Că ei mă iubesc, că ei mă acceptă, că ei mă iartă… că eu sunt a lor și că mă cunosc de acum destul de bine cât să știe că negreața din cerul gurii nu-i decât de suprafață… Că am suflet bun și iubire multă de oferit și că, la rândul meu, și eu le știu și le suport pe ale lor. C-așa-i în viață.

Eram… mai nervoasă. O scuză bună. Până când am descoperit eu că nervozitatea e un termen modern, care ascunde mânia. Iar mânia-i un păcat. Am aflat asta cu puțin timp înainte de o prăbușire. O prăbușire inevitabilă, care putea fi evitată – ca să zic așa. În prăbușirea asta, însă, am început să lucrez intens la mine, cu mine – pentru mine și, implicit, pentru cei dragi ai mei.

Continue Reading

Zâmbetul – mă bagă și mă scoate din necazuri

Sunt și am fost dintotdeauna omul care a crezut în soarele care apare după furtună. Furtună provocată de mine sau provocată de alții, furtună din care am decis să fac parte, furtună în care am fost aruncată din greșeală sau cu forța. Până acum, slavă lui Dumnezeu, am reușit să tot văd soarele. Chiar și atunci când mă aflam mână în mână cu deznădejdea, soarele s-a încăpățânat să apară și pe strada mea.

Zâmbetul – mă bagă și mă scoate din necazuri
Foto: Oana Nechifor

Parte din soare e și zâmbetul meu. Zâmbet care, chiar dacă am crezut că-l voi pierde cândva, mi-a rămas aliat. Și nu e soare provocat de dinții poate (prea) galbeni :), ci e un soare și e un zâmbet care izvorăsc din suflet. Probabil că fără să zâmbesc aș muri.

Continue Reading

Buni, răi – sunt ai mei! 33 :)

Anul trecut am împlinit 32 de ani și ceva nemulțumiri la suflețel. Mă gândeam – de fapt eram sigură – că până anul acesta se vor rezolva toate. Am avut dreptate :). Nu s-au rezolvat chiar așa cum speram eu, dar multe s-au schimbat. Atât de multe, de mari și de grele, încât îmi vine să râd de nemulțumirile de la 32. Și-mi vine mai cu foc să conștientizez bunele, să mă bucur de mărunțele, să dau slavă lui Dumnezeu. Căci nimic nu se întâmplă fără un rost.

Continue Reading

Dă-mi, Doamne, anii tinereții – și-ai mei cercei de-acum :)

La 14 ani am primit cadou un ineluș din aur. Subțire cât un fir de ață, cu un model sub forma unui nod. Era atât de finuț, că abia se vedea. Dar eu îl vedeam, îl știam și-l ascundeam cu tot cu mână, de multe ori, sub bancă – atunci când aveam ore cu vreo profesoară care strâmba din nas în preajma „domnișoarelor din noua generație”.

Cu inelul acela și cu veșnicii mei cercei din aur mi-am făcut toată adolescența și o parte din tinerețe. Mda…

Continue Reading

Calitățile mele – cele mai mari defecte

Dacă ar fi să mai completez într-un oracol, la întrebarea „care sunt calitățile tale?” aș scrie: sunt sociabilă, comunicativă, zâmbitoare. La pagina următoare, când aș fi întrebată despre defecte, le-aș enumera pe aceleași.

anda-pintilie-blog-sapte-pietre-in-studio-foto-paul-padurariu3

Ideea e că vorbesc mult și nu gândesc la fel de mult. Da, sună prost. În realitate, la mine ce-i în gușă găsești și în căpușă. Îmi pun sufletul pe tavă și, într-o sinceritate stupidă, spun exact ceea ce simt. Încerc să nu jignesc ci, din contra, să veselesc pe cel ce-mi stă înainte și, dacă pot, să ajut. N-am nicio pretenție să reușesc să fac asta mereu… dar n-am nici capacitatea de a-mi interpreta și reinterpreta și analiza vorbele

Continue Reading

Reclamă pe spatele copilului

Ieri am fost la unul dintre multele și fainele ateliere pe care le organizează teacher Oana Jalbă. Eram anunțați să ne înarmăm cu tricouri și chef de desenat – că acuarelele și cariocile speciale pentru materiale textile ne așteptau! În primă fază, am zis că iau tricou și pentru mine, nu doar pentru Maria. Apoi, am renunțat la idee. Nu știam câtă nevoie va avea copila de ajutor, și nici cât de colorată va ieși ea din toată povestea asta :).
Dacă aveam tricoul, ghici ce-aș fi scris pe el! 🙂 Maria, pe bluza ei, a vrut un fluture. I-am respectat, logic, dorința. Totuși, la final, nu m-am putut abține să n-o întreb, timid: Mă lași să scriu și eu pe spate? Când a auzit despre ce-i vorba, a primit propunerea cu zâmbetul pe buze și a adăugat promisiunea: Iar eu o să-ți desenez șapte floricele!

Continue Reading