Am avut surpriza, de-a lungul vremii, să aud că unii mă etichetează ca fiind o mamă rea. Părerea lor, problema lor. Pe mine nu mă interesează gura lumii – mai ales atunci când avem idei diferite despre ceea ce înseamnă și modul în care se manifestă… răutatea. Căci eu nu consider că o mamă bună ar trebui să-și lase copilul să facă orice. La fel cum nu consider că un copil fericit e un copil care nu învață niște reguli elementare de viață și de bun simț, care poate face orice, oricum, oricând, fără ca nimeni să îndrăznească să-l contrazică, să-l corecteze, să-l învețe, să-l dojenească.

În răutatea mea, mulți s-au minunat că, în marea parte a timpului, copilul mă ascultă. Că nu face prostia aia sau aia, că mă întreabă dacă are voie, că mă surprinde cu gesturi frumoase și cu idei creative, că e, pe cât de liber în gândire, pe cât de zăpăcit și de rebel și de pus pe șotii, pe atât de respectuos în ceea ce privește anumite… reguli. Cum reușești?, m-au întrebat. De ce ar trebui să nu reușesc?, m-am întrebat, la rândul meu.

E vară, e soare, e mare… și parcă e sezonul în care înțeleg din ce în ce mai mult dificultățile pe care le întâmpină anumiți părinți… buni. Și-atunci mă gândesc că-s pe drumul care trebuie. Departe de perfecțiune,