Dă-mi, Doamne, anii tinereții – și-ai mei cercei de-acum :)
La 14 ani am primit cadou un ineluș din aur. Subțire cât un fir de ață, cu un model sub forma unui nod. Era atât de finuț, că abia se vedea. Dar eu îl vedeam, îl știam și-l ascundeam cu tot cu mână, de multe ori, sub bancă – atunci când aveam ore cu vreo profesoară care strâmba din nas în preajma „domnișoarelor din noua generație”.
Cu inelul acela și cu veșnicii mei cercei din aur mi-am făcut toată adolescența și o parte din tinerețe. Mda…
Inelar în proces de ocupare
Mie nu prea-mi plac bărbații care poartă bijuterii. Împopoțonați cu cercei, lanțuri, brățări sau nu știu câte inele – mi se par că ies prea tare în evidență… La polul opus, ador bărbații simpli, pe inelarul cărora tronează o verighetă! Departe de a-i considera oropsiți sau marcați, încerc să-i consider fericiți și împliniți.
Cineva îmi vorbea despre verighete, ca despre niște cătușe.Povești aurite
Țin minte că, în perioada aceea, era destul de agitat. Nu știam de ce. Nu îmi imaginam că e într-o mare căutare, că a văzut zeci de modele de inele de logodnă, că își imaginează diverse scenarii, că repetă în fața oglinzii. Poate că acum râde și el pe sub mustăți, dar atunci era emoționat și stresat până peste urechi. Dacă stau bine să mă gândesc… a avut și motive! Cam cât de inconștient să fii, s-o ceri pe iubită de soție chiar de ziua ta? Cam cât de mare este riscul să nu te mai bucuri în veci de ziua ta? El a riscat – și, pentru acel moment, a câștigat. Sper să nu ajungă vreodată să regrete victoria! 🙂
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase