Nici nu mai știu când am auzit prima dată numele, glasul și versurile lui Cosmin Vaman. Nici nu mai știu care a fost primul concert la care am ascultat, cu bucurie, pe Cosmin Vaman și pe Alexandra Andrei (mai nou și, din ce în ce mai des, și pe Andreea Andrei). Știu doar că totul a început de la un uau!, de la glumițe și de la cuvinte care ți se întipăresc în inimă.
Totul a început de la nostalgia muzicii cu care am crescut – devenită, între timp, demodată. Totul a început de la revolta super-mega-topurilor de la radio, în care melodii cu două cuvinte, cinci țipete și trei la-la-la-uri crizează auditoriul, sfidând urechea și creierul…
Încă sunt omul care vrea să asculte mai mult de trei la-la-la-uri. Care vrea ca și copilul lui să audă o poveste – într-o melodie. Care vrea să râdă și să plângă pe versuri deștepte și pe muzică de suflet.