Glasul salvării – ambulanțe în misiune
Veronica este singura bunică pe care am cunoscut-o și de care m-am bucurat până la 18 ani. Și ea s-a bucurat de noi, de nepoții ei. Cu câteva lui înainte de a pleca în veșnicie, mai avea o emoție care-i menținea zâmbetul pe buze. Vecina de palier pe care o îndrăgea tare era însărcinată! Abia așteptau, amândouă, gâgâlicea.
Într-o noapte de noiembrie, la blocul bunicii au ajuns două salvări. Una pentru a încerca să resusciteze o doamnă în vârstă, alta pentru a lua o gravidă la maternitate. În acea noapte de noiembrie, schimbul s-a făcut la etajul unu – o viață venea și alta pleca…
N-am auzit acele salvări de noiembrie. Dar bănuiesc că au sunat amândouă la fel… jalea și fericirea au uneori același glas.
XIII. Vacanța mare
Sunt epuizat și nu mă pot mișca. În urechi persistă încă zgomotul asurzitor și revăd foarte clar imaginea terifiantă. Leana, sora mea, stă pe marginea patului și-mi ține mâna pe frunte. Abia acum realizez că am visat.
– Ce-i cu tine, ești bolnav?XI. Obiceiuri de iarnă
O zi și o noapte a nins gospodărește și stratul de zăpadă a trecut de genunchi. Totul scânteiază în jur, iar pe drumurile satului s-au pornit plugurile. Oamenii au făcut pârtii în toate direcțiile. Țin minte că, într-o iarnă, a nins foarte mult. Zăpada trasă de pe acoperiș se unise cu streașina. Ingenioși cum eram, improvizasem un derdeluș din vârful casei, până în mijlocul curții. Îl urcam cu greu și alunecam în viteză, cu țipete și chiote de bucurie copilărească.
X. Ura, și la gară!
A sosit vacanța de iarnă. Pretutindeni domină agitația și căminul zumzăie ca un stup. Am primit foile de drum, așa că, „ura și la gară!”.
Decembrie din acest an este lipsit de zăpadă. A fost o toamnă lungă și frumoasă, așa cum și-o doresc țăranii, ca să poată strânge roadele muncii lor. Muncește un an bietul om, truditor al pământului, cu brațele și vitele, cu mintea și sufletul.
În sacadatul roților de tren roiesc amintirile. Îl revăd pe tata, văd toată suflarea satului încleștată în lupta cu ogoarele. O încleștare crâncenă, zi de zi, săptămâni și luni în șir, fără să știe ce este odihna. Fac și ei ce au făcut strămoșii, generații după generații. La sfârșitul toamnei se măsoară un an care pentru ei a fost bogat, bun sau sărac. Își dau seama cu certitudine dacă proviziile adunate cu atâta sudoare vor ajunge sau nu până la viitoarea recoltă.
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase