În pauza de masă, am plecat să plătesc telefonul. Când am trecut prin parcul de la Teatrul Național, pe spațiul verde, aproape de stradă, am văzut un om întins. Era slab tare și avea o geacă de iarnă groasă – ceea ce nu m-a ajutat prea mult când m-am oprit așa, de la un metru, să-l observ dacă respiră… Lângă el mai era și un par din acela scund, spaima oricărui părinte de copil mic. Totuși… parcă respiră. Dar dacă nu? Totuși… parcă doarme. Dar dacă nu? În jur, pe bănci și pe stradă, oamenii își vedeau de ale lor. Am zis un Doamne, miluiește-l!… și-am plecat și eu mai departe… 🙁

La întoarcere, pe lângă Primărie, polițiștii locali erau la o dubă – făceau schimbul de ture.