Fidelitățile mor greu – un adevăr greu de… trăit
Fidelitățile mor greu, mi s-a spus cândva. Și-am rămas pe gânduri. Pentru că da, avem nevoie de idealuri, de modele. Și așa… devenim fideli, fani, dependenți de oameni ca noi – pe care uneori ajungem să-i divinizăm.
O fi de bine? Nu e. Căci apoi, când descoperim adevărul din fața ochilor – că și părinții noștri, și prietenii noștri, și soții noștri, și copiii noștri, și preoții noștri, și vedetele noastre-s oameni ca noi, cu neputințe, cu tot felul de căderi, dureri, dezamăgiri… ne tulburăm. Ne dezicem de ei ori, din contra, negăm realitatea. Nu-l cunosc pe acesta! Sau… nu, acesta NU poate face așa, nu are cum, el NU!
Un lucru e clar:
Ce-s fericirile închipuite?
În ultima perioadă, vorbesc tot mai des despre oamenii ce afișează pe Facebook o fericire peste limite. Nu-i bai – fiecăruia îi este permis să se prezinte așa cum își dorește. Și, totuși, se nasc de la fericirile închipuite cel puțin două probleme.
Oamenii care se machiază cu fericire ajung seara să se demachieze. Oricât ai vrea să te afișezi altfel în fața lumii, când rămâi tu cu tine cad toate măștile. Mi se pare greu să joci la dublu. Să fii cineva în lume și să nu te iubești – căci tu nu ești așa… Să fii tu însuți în intimitatea ta și să nu te suporți – căci nu-ți oferi timp să te cunoști, să te tratezi, să te bandajezi, să te vindeci, să te placi, să te accepți, să te simți bine în pielea ta. Stresat de ce-o spune lumea, ajungi în stadiul în care nu mai ai ce spune despre tine…
La ce-ți folosește o fericire închipuită, atunci când ai uitat ce gust are fericirea?… La ce-ți folosește o fericire închipuită, de vreme ce nu ți-o închipui pentru a o chema în viața ta, ci doar pentru a o folosi de… decor?
O viață mai presus de rețelele de socializare
La celălalt capăt sunt oamenii care observă fericirile închipuite și tânjesc după ele. Sunt oamenii care nu înțeleg să facă distincția între o viață completă și trăită cu bune și rele, și-o viață prezentată la paravan – din care ne permitem să promovăm doar zâmbilici și pufoșenii.
Adevărul – între lalele și mamele
Lalele, lalele… frumoasele mele lalele… Am cântat precum Luigi Ionescu la greu în copilărie, căci îmi plăcea melodia și simțeam eu că mi-s puse în valoare calitățile… Care calități? Citește mai departe.
Mamele, mamele, frumoasele mele mamele/ Să creșteți mari, cu sfârcuri tari… Nu doar despre lalele, ci și despre mamele am cântat o luuungă perioadă, până când m-au auzit ai mei.
Cu sinceritate, despre minciuni
Adevărul supără. Adevărul stârnește. Adevărul nu-i întotdeauna prea interesant. Adevărul doare. Adevărul e pentru oameni puternici. Adevărul e pentru curajoși. Adevărul te smerește. Adevărul nu poartă măști de… minciuni. Se pot spune multe despre adevăr. Adevărul e unul singur. Chiar și atunci când fiecare deține adevărul său și-l vede din unghiuri total diferite.
La polul opus, minciunile pot fi multe, vesele, colorate, frumos fabricate, pline de mister. Te scot din anonimat și îți creează scenarii care mai de care mai vii. Te captivează. Și te învăluie, până ajungi și tu să le crezi. Atunci când consideri că ai întins o capcană altuia, de fapt ești primul căzut în ea.
Celulita la vedere – o plăcere!
Astăzi, în parc, se plimba o copilă frumoasă rău de tot! Avea cam 20 de ani. Pe un trup zvelt – tronau un tricou și o pereche de pantaloni de blugi scurți, cât se poate de scurți. Toată lumea întorcea capul după ea și… ZBANG!!! La spate, două palme deasupra genunchiului și până la fund (pe jumătate gol)… avea o super celulită!
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
