România la 1 Decembrie – bucurie și rană adâncă
1 Decembrie… răsună-n gând și-n inimă…:
„Nimic pe lume nu-i mai sfânt
Și mai frumos pe-acest pământ
Decât să mori ca luptător
Înfășurat în tricolor!”
Astăzi criticăm România. Sărbătoarea. Rostul lui 1 Decembrie. Pentru că uităm. Sau mai trist. Pentru că nu știm.
Și tocmai de aceea ne lăudăm, ne confruntăm și ne rușinăm cu un prezent mizerabil.
Cine nu-și cunoaște trecutul riscă să… persiste în greșeli.
Din păcate, realitatea e simplă: nu ne cunoaștem trecutul. De aceea nici nu avem cum să înțelegem ce e acela respect pentru cei care au murit pentru noi și pentru păstrarea unor astfel de momente adânc sădite în suflet. Nu avem cum să înțelegem de ce unii mai sărbătoresc 1 Decembrie, de ce alții încă mai plâng ascultând cântece patriotice.
Îi dăm de exemplu pe oamenii de atunci, pe politicienii de atunci, pe Rege și mai ales pe Regină, dar noi ne porcăim pe frontul rețelelor de socializare. Ne dezbinăm oricând ar fi fain să ne unim și ne unim în hore de mocirlă, într-un ping-pong trist și sec. Cântăm Deșteaptă-te, române!, dar preferăm să nu fim deranjați din somnul cel de moarte…
Marea Unire e un moment de bucurie deplină și de răni adânci. Mai avem azi gândul de-a lupta pentru o nouă Mare Unire? Pentru a ne reîntregi țara? Pentru a ne recupera frații de dincolo de granițe? Pentru a ne readuce românii acasă?
Nu sunt prea optimistă, dar încă mai cred că se poate muri cu bucurie în luptă, înfășurat în tricolor! Încă mai cred în românii adevărați și în România!
La mulți ani, România!
100 de cruci la 100 de ani
În contextul sărbătorii Unirii Principatelor, dar și a celor 100 de ani de la Marea Unire, la Palatul Culturii din Iași s-a deschis expoziția „Crucea, de la comunitate la comuniune. 100 de cruci la 100 de ani”. Până pe 4 martie, dacă ajungeți în zonă, puteți vedea obiecte folosite în practica religioasă – icoane, cruci – și lucrări de artă contemporană, cu tematică explicit sau implicit religioasă. Tipologia obiectelor este variată, de la icoană la pictură de șevalet și sculptură, de la artă populară la artă cultă.
Punctul de legătură în toate îl reprezintă Crucea – jertfă de sine asumată, depășire a propriilor limite și a barierelor dintre noi, sprijin și nădejde, semn înscris în creație, al biruinței morții.
„Fragment de istorie” – Valentin Scărlătescu. Foto: Pr. Silviu Cluci Centenarul Marii Uniri – un prilej de a ne (re)împrieteni cu istoria. Pe Șapte pietre
Mulți dintre noi suntem nemulțumiți de prezent și privim cu groază spre viitor. Avem așteptări mari și decepții pe măsură, vrem mereu ca alții să facă și să dreagă și, logic, ne posomorâm când vedem cum fac – doar pentru ei. Căci, din păcate, nici de votat nu știm să votăm cum trebuie, nici de ales nu reușim să ne alegem conducători demni de-a ne purta spre o oarecare evoluție și de a rămâne în manualele de istorie…
Istorie… Deși sunt fata profului de istorie, recunosc că obiectul în care a pus suflet tatăl meu nu a însemnat niciodată marea pasiune a mea. Și-acum, poate nedrept, voi generaliza – și voi spune că am impresia ca istoria, cel puțin istoria neamului, nu prea ne-a fost pasiune multora dintre noi. Nepăsarea mea de dinainte s-a transformat, de ceva vreme, într-o frământare. Căci am realizat pe ce temelie putredă ne facem viața. Cum vrem să evoluăm, dacă nu ne cunoaștem trecutul? Cum vrem să facem chestii mărețe sau, din contra, cum vrem să nu repetăm anumite greșeli – dacă nu știm ce s-a făcut deja înaintea noastră?
A trecut 1 Decembrie, au trecut paradele și cârnații cu fasole, a trecut momentul de horă și de veselie. Am pășit, de acum, spre 2018. Și până la 1 Decembrie ce vine sărbătorim, chipurile, Centenarul Marii Uniri. 1918 a însemnat un an important pentru țara noastră. Dar câți știm să povestim cinci minute despre anul acesta?
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
