Bucuria unei cutii din lemn – să prindă viață în mâinile Anei
Îmi place să adun amintiri. Și să le depozitez. În calculator, în suflet, în cutii și în cutiuțe. Îmi place să adun cutii și cutiuțe, chiar dacă fix acum n-am nevoie de ele. Nici nu știi când se va ivi ocazia să le umplu! Cu fotografii, clămițe, șosete, pixuri, jucării mărunte, cercei, iconițe, cafea sau bomboane… Îmi cumpăr biscuiți doar pentru cutiile cu personaje din desenele animate și mă bucur nespus atunci când primesc o cutie faină și… goală! Deja e suficient de prețioasă pentru mine, ca să-mi mai doresc să conțină ceva! 🙂 Din hârtie, carton, tablă sau lemn, din pânză, turtă dulce, sticlă sau plastic, orice cutie și orice cutiuță poate avea farmecul ei. Și rostul său în lume. Am mai spus eu pe aici, dar nu știu dacă v-ați prins: îmi plac cutiile și cutiuțele! 🙂
Și, atunci, cum să nu-mi placă maxim munca Anei? Cum să nu admir o femeie, mamă la început de drum, care și-a descoperit o pasiune mai mare decât a mea? Ana nu doar că adoră cutiile – ea le dă viață!
Să dăm Share la Globuri cu Suflet!
În anii trecuți, campania Globuri cu Suflet era deja în plină desfășurare, iar eu alergam dintr-o parte în alta, adunând zâmbete și daruri din bunătatea voastră! Anul acesta eram puțin tristă. Nu mă simțeam în stare să demarez o campanie pe cont propriu și nici nu voiam să dau start uneia doar așa, din obligație. Pentru că unele lucruri pur și simplu nu se fac din obligație, ci doar cu suflet deschis.
Însă tristețea și neputințele mele au întâlnit, în acest an, echipa, prietenia, bucuria de a face un bine în cadrul Kooperativei 2.0 Iași. Așa că anul acesta, bloggerii ieșeni au gândit ideea unei campanii sociale de sărbători. Iar eu i-am întrebat dacă nu vor să preia numele sub care Lavinia Biberi a inițiat și organizat campaniile în 2009 și 2010 la Iași, în care apoi m-am implicat eu, între 2011-2015. Până la urmă, Globurile cu Suflet sunt născute și menținute din suflete de bloggeri – deci merita să încerc, măcar, să duc tradiția mai departe.
Da, kooperativii au fost de acord! 🙂 Așa că, anul acesta, oameni buni și bloggeri, cu toții Share-uim Globuri cu suflet! Beneficiarii sunt 11 familii de care Bogdan Tanasă, de la Casa Share, s-a ocupat până acum… ridicându-le case!
Cu sinceritate, despre minciuni
Adevărul supără. Adevărul stârnește. Adevărul nu-i întotdeauna prea interesant. Adevărul doare. Adevărul e pentru oameni puternici. Adevărul e pentru curajoși. Adevărul te smerește. Adevărul nu poartă măști de… minciuni. Se pot spune multe despre adevăr. Adevărul e unul singur. Chiar și atunci când fiecare deține adevărul său și-l vede din unghiuri total diferite.
La polul opus, minciunile pot fi multe, vesele, colorate, frumos fabricate, pline de mister. Te scot din anonimat și îți creează scenarii care mai de care mai vii. Te captivează. Și te învăluie, până ajungi și tu să le crezi. Atunci când consideri că ai întins o capcană altuia, de fapt ești primul căzut în ea.
Cutia cu supărări dăruită Sfântului Nicolae
– Tu ce faci cu atâtea supărări de la tine din suflețel?, a fost întrebată, într-o zi, o fetiță.
– Le închid într-o cutie și le las acolo, să uit de ele!, a răspuns prunca, parcă prea matur pentru anii ei.
– Pare în regulă…, i-a răspuns doamna care începuse discuția. Dar cutia se poate răsturna oricând și-și poate pierde capacul… N-ar fi bine, nu-i așa? Eu știu o variantă mai potrivită, știu ce poți face când ai supărări la tine în suflețel!
– ?!
– Să-ți alegi o icoană, care-ți place ție mai mult. Și când o să te simți pregătită, să te duci în fața icoanei și să-i dai toate supărările lui Dumnezeu! Dacă I le dai, și dacă nu le mai păstrezi la tine în suflet – Dumnezeu o să ți le preschimbe în bucurii!
Copila a zâmbit puțin încurcată și mult neîncrezătoare. Cum să faci asta? Și cum să se transforme supărarea în bucurie?! Erau, totuși, vorbe prea mari pentru ea…
„Când o să mă simt pregătită”
Timpul a tot trecut, iar mama copilei o mai întreba, din când în când: Nu vrei să renunți la tristețile tale? Fetița… parcă și le strângea și mai tare la piept… și răspundea: Când o să mă simt pregătită!
Și-a mai trecut niște timp. Într-o seară, tot plânsul din lume s-a năpustit pe umerii copilei. Supărări, furie, neputință, oboseală, durere, toate o încolțeau. Atunci, nici nu și-a dat mama seama cum prunca s-a cocoțat pe o margine de pat și cum s-a întins cât ea de lungă pe un perete… apucând icoana Sfântului Nicolae. O icoană dragă, o amintire și-o comoară de-a ei.
– Mamă, eu nu știu cum să vorbesc cu Sfântul, să-mi ia supărările și să mi le ducă la Dumnezeu! Ajută-mă tu!
Răbdare, răbdare, răbdare…
Mama a îngenunchiat la marginea patului și-a început, simplu și smerit, să se roage. Cu propoziții scurte, cu pauze lungi, cu suflet de copil. Iar prunca repeta ceea ce auzea, cu lacrimi șiroind, cu dinții încleștați, cu mâinile apucându-l, parcă, pe Sfântul Nicolae de veșminte. I-a vorbit ca unui tată, ca unui bunic, i-a vorbit salvatorului său – cu toată credința că Sfântul va duce, mai departe, mesajul la Dumnezeu, iar Dumnezeu îi va schimba supărările în bucurii. Credința copiilor mută munții din loc!
Din acea seară, fetița și-a aruncat cutia cu tristeți din suflet. Din acea seară, fetița a devenit mai liniștită și mai înțelegătoare cu oamenii mari – și cu tot ceea ce se petrecea în jurul ei. Din acea seară, fetița privește zâmbind spre Sfântul Nicolae, cu o complicitate atât de inocentă și de pură, încât poți simți cum îi vibrează sufletul.
Sfântul Nicolae a așteptat-o, răbdător. Și când ea a fost pregătită, Sfântul i-a împlinit cererea și i-a liniștit suflețelul – într-o comunicare ce numai între sfinți și copii poate exista! Iar când o minune din aceasta se întâmplă, nu poți decât să te rogi ca prietenia să răzbată și dincolo de copilărie!
Cam cât de cocoșat ne e sufletul?
M-am tot gândit la femeia gârbovă. La femeia vizibil îndoită de șale, care 18 ani a privit numai în praful drumului, neputându-și clăti ochii și sufletul cu cerul…
Apoi m-am gândit la mine. Și la tine… La noi toți, ăștia drepți și țanțoși, cu nasul în vânt, cu ochii dați pe spate, cu pasul vioi și cu dreptul de a ne purta capul prin nori. Fizic, suntem ok. Dar se aplică aceeași regulă și atunci când vorbim despre noi, în amănunt?
Cam cât de gârboviți suntem, sufletește vorbind? Cam cât de distruși ne simțim? Cam cât de apăsătoare ne sunt poverile pe care le purtăm – și pe care, de multe ori, le considerăm cele mai prețioase comori? Cam cât de tare ne apasă păcatele și cu ce tupeu putem privi, senini, spre Cer?…
De ce n-avem milă de noi?
Poate că-n fața oamenilor putem poza în drepți și onești – mult mai mult decât suntem. Dar e o glumă să credem că Dumnezeu, Care pe toate le știe, poate fi la fel de ușor de păcălit. El ne știe și frământările, și bucuriile, și tristețile. Și răutățile pe care le facem, și nedreptățile care ni se aduc, și dorințele, și vorbele, și gândurile, și faptele. El știe dacă ne gârbovim sufletul cu folos, în duhul iubirii, al smereniei și al dorinței de mântuire – sau în duhul pierzării.
Trist e că, atunci când ne pierdem și ne tot pierdem… și noi știm asta. Ce se întâmplă? Nu ne interesează? Nu ne doare? Nu ne e milă de noi și de felul în care ne încovoiem? Poate ne gândim că mai avem timp. Dar cât timp? Până când? Timp ca să ce? Oare nu înțelegem că, pe măsură ce înaintăm pe un drum care nu ne face bine, cu atât mai greu ne va fi să revenim? Să ne recunoaștem rătăcirile și neputințele, să ne dăm jos măștile, să ne cerem iertare, să reparăm ce mai putem repara? Oare nu înțelegem că, pe măsură ce ne împotmolim în propriile noastre pânze, devenim captivi și cocoșați?…
eu nu pot… Tu poți!
Câți dintre noi vor avea parte de un al 12-lea ceas și câți dintre noi ne vom pierde sufletul în amăgiri și vom pieri cu nasul în praful drumului, fără a mai avea șansa de a ne clăti ochii cu cerul?… Mi-e frică să născocesc un răspuns. Pot doar să mă îndemn și să te îndemn la trezire. Acum! Acum e timpul nostru! Să începem să ne dezbrăcăm de cojoacele-poveri, de răutăți, de mânie, de minciuni, de egoism, de invidie, de grija caprei vecinului, de batjocură… de tot! Să renunțăm la rolul de victimă, să ne vedem de ale noastre și de cum ne putem face sufletele mai ușoare. Să avem credință și nădejde în Cel care știe cum să-și primească înapoi fiul rătăcitor!
Trebuie doar să vrem – și să începem să facem pașii cei buni. De restul se ocupă Dumnezeu. Atunci când nu vom mai cere nimic și-atunci când vom fi mulțumiți cu poverile-încercări, după 18 zile, 18 luni sau 18 ani, Dumnezeu nu va rămâne dator. Acolo unde noi ne vom strădui să ne urnim povara, El ne-o va lua cu totul și ne va îndrepta.
Doamne, eu nu pot! Tu poți! Ajută-mă!
Cuibușorul nostru de fericire – același, din ziua în care ne-am născut
Toată viața ei, Maria a crescut în casa bunicilor – care-a fost și va rămâne mereu și casa noastră. Astfel, despărțirea de mine, atunci când am plecat la serviciu, a fost mai ușoară. Maria rămânea acasă, iar de mami știa mereu că se va întoarce la ea și, implicit, acasă.
Maica Rafaela – prietenii de dincolo de lume
N-o cunoșteam, dar cred c-o iubeam. Pentru că mulți dintre prietenii mei o cunoșteau și o iubeau. Și-atunci când vorbeau despre Maica Rafaela, se transformau! Rosteau fiecare cuvânt cu entuziasm, se luminau, ieșeau din orice moleșeală, oboseală ori durere. Maica le era prietenă bună, soră, mamă, exemplu de om, de credincioșie, de optimism, de putere de muncă și de luptă, de inteligență și de modestie, de răbdare și de veselie.
Îmi spuneam că voi avea timp s-o cunosc. Să particip la cursurile pe care le organiza, să merg în tabere, să lucrez cu mine și la mine. Din păcate, Timpul a decis altceva. Și mi-a amintit cât de important e să trăiesc aici și acum.
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
