Un bonus pentru constatarea „e prea târziu”
Cândva, pe vremea asta, mai ceream un an. Recunosc, pare o aroganță să ceri un an cuiva, atunci când nu știi dacă mai ai la dispoziție măcar o secundă. E prea târziu, mi s-a răspuns. Și mi s-au mai oferit niște zile. E prea târziu… Și-am tot încercat să descifrez vorbele astea în fel și chip. În favoarea și în defavoarea mea, în binele meu și în ciuda mea…
Recent, am auzit din nou vorba aceasta. Completată.
Mesaj pentru sărbătoritul zilei: La mulți ani, fratello!
Când e ziua lui, este și ziua mea. Ziua mea de bucurie pentru el! Ziua mea de mulțumire și de pupat pământul că-l am. Ziua mea de mândrie. Sunt fericita soră mai mică a unui frate mai mare! 🙂 Nu mai sunt mică demult – dar el e cel mai mare și cel mai tare! Nu bătrân! Mare! Frumos! Puternic! La mulți ani, fratello!
El e modelul meu care sparge toate barierele.
Mâna sus dacă și tu mâncai lipici în copilărie! :)
Mi-am dat seama că-s cam babă, atunci când am povestit despre desertul cu lipici. Colegii mei născuți după 1990 au căscat ochii mari, mari și-au părut să nu mă înțeleagă. Așa că am dat o căutare pe google, să văd dacă eram eu singurul copil cu capul, care mânca lipiciul din borcan + lipiciul uscat de pe degete.
Eh, doar așa am ajuns față în față cu cei din generația mea! 🙂 Cu mulți fani ai borcanului de Pelicanol (sau Lipinol?!), borcan care – parcă anume! – avea și o linguriță/ lopățică în dotare. Nu mai țin minte cât de bine lipea hârtiile – dar prin gustul său dulce și bun avea o utilitate… delicioasă!
Degeaba ne spuneau părinții
O legătură de răbdare, vă rog!
Am aflat că răbdarea se vinde în piață, printre mărar și pătrunjel. Gata, plec și eu în căutarea ei! Bănuiesc că-i coadă la taraba cu răbdare. Cred că-i și scumpă tare… Dar am de gând să mă târguiesc, daca va fi nevoie.
Mă tot întreb cum s-o folosesc, cum s-o distribui, cum s-o depozitez. Oare pot s-o pun la presat, într-o carte? Oare pot să iau o porție și la desert?
Din întrebare în întrebare, ajung în piață și merg țintă spre cel mai aglomerat loc. Nu… nu-i aici. Aici se joacă viața la păcănele. Unde-o fi răbdarea? Mă foiesc fără de răbdare și răsuflu greu. Deja am transpirat și am obosit. Mă răsucesc pe călcâie, să plec – și uite, surpriză! Răbdare la legătură! Și niciun om la rând… Doar un om fără oameni și cu multă răbdare.
Șapte vorbe înțelepte de citit și recitit la… supărare
* Mă înfuriam pentru că nu aveam ce încălța, dar am întâlnit un om care nu avea picioare. (Proverb chinezesc)
* Dumnezeu nu te-a adus la ape adânci pentru ca să te înece, ci pentru că dușmanii tăi nu știu să înoate. (Steven Furtick)
* O patimă care îl preocupă pe omul contemporan
Ziua unui reparator de inimi – și mai mult decât atât
În 2015 aflasem bucuria și tristețea unei familii. Tânăra soție era însărcinată și, alături de soțul său, avea să primească un dar de preț! Un dar cu probleme la inimioară. Un Efrem.
Pe atunci nu-mi era foarte cunoscut numele. Sfântul Efrem, chiar mai puțin de atât. Dar am început și eu să-mi îndrept gândul spre Efrem și să mă rog să facă Dumnezeu cum știe mai bine, ca bucuria să fie completă.
Cui ne lăsăm pătrățica, în timp ce-i judecăm pe alții?
Se întâmplă adesea să-i judecăm pe unii. Și pe alții. Că-s așa și pe dincolo, că fac aia și ailaltă, că… Dumnezeule, nu știm cum de-i mai rabdă pământul. Toate motivele pe care le avem sunt justificate. Oamenii și pătrățica lor nu-s și n-o să fie vreodată perfecți așa că, dacă ne punem pe căutat minusuri, avem toate șansele să le și găsim.
Întrebarea care se naște este: merită efortul de a purta altora de grijă? La modul ăsta? Merită să ne minunăm de soarta lor, să-i comentăm, să le analizăm toți pașii, să ne comparăm și să-i vedem, eventual, la degetul nostru mic? Să râdem de paiele care le injectează ochii? Poate că merită…
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
