12 ani de Șapte pietre și 25 de minute bucuroase la Infinit TV
Anca Ciliac m-a întrebat la începutul lunii iulie dacă vreau să vin cândva la o emisiune moderată de ea, „Artă și valori”, de la Infinit TV. După ce m-am asigurat că știe că nu-s neapărat un „invitat special”, am acceptat propunerea. Și am aflat, astfel, și data programării: 22 iulie. Hei, ce potriveală!
Astfel, în ajunul aniversării celor Șapte pietre, am primit în dar un moment dedicat blogului. Și vouă, dragii mei dragi!
M-am prezentat cu emoție și cu bucurie
Oare aș putea fi prietena copiilor/ (pre)adolescenților/ tinerilor pe YouTube?
Acum ceva timp am gândit o rubricuță pentru YouTube în care, în episoade de 3-5-10 minute, să vorbesc fetelor (poate și băieților). Din postura de prietenă, dar și din aceea de mamă, de omuleț cu drag de copii și de copilăreală, de adolescenți și de belele ale tinereților… Apoi m-am luat cu altele și am abandonat visul.
Aseară am lăsat părinții pe-o bancă și m-am prins în discuții cu prietenele Mariei. Atât de faine discuții! Atât de multe mingi aruncate la fileu! Până când mi s-a zis:
– Știi, tu ar trebui să te faci profesoară! De civică sau de ceva… despre viață!!!
Fugim din calea frumosului – și plângem de dorul lui…
Unii oameni lucrează cu frumosul. Sunt făcuți să îl observe, să îl creeze, să îl descopere dintre noroaie. Să ni-l înfățișeze. Unii oameni lucrează atât de frumos cu frumosul… încât ți-e teamă să le apari în cale.
N-ai vrea să-i sperii ori să îi scoți din mediul lor. N-ai vrea să le dai ocazia de a te examina și de a vedea că n-ai nimic frumos de oferit…
E așa o… teamă. Și, totuși, nu se poate să nu te întrebi: dar dacă ei chiar ar observa frumosul din tine și l-ar scoate la lumină?!
Poți să crezi că eu nu sunt eu, dar asta nu înseamnă că ai dreptate
Am fost întotdeauna atât de fraieră, încât am spus și când mi-am cumpărat chiloți. Niciodată n-am ascuns nimic, dacă am prezentat o informție ori dacă am răspuns la o întrebare. Niciodată nu m-am prezentat altfel. N-am „oferit” dileme – dacă eu sunt eu sau eu nu sunt eu. Niciodată n-am așteptat să mă placă toată lumea așa… pur și simplu.
Am fost întotdeauna atât de fraieră în a mă prezenta așa cum sunt, încât am avut de multe ori un șoc atunci când aflam câte o noutate despre mine. Despre ce-am mai făcut, despre ce spun, despre ce gândesc, despre modul în care îmi planific pașii de mare deșteaptă interesată de imaginea personală mai mult decât de adevăr.
Adevărul e că… n-am nicio imagine de apărat. Sunt nimeni în drum și niciodată nu am încercat să fiu cineva cu orice preț.
De-a lungul vremii, am început să zâmbesc în fața noutăților despre mine. Nu prea mă mai afectează, dar uneori mă pun pe gânduri. Probabil că oamenii chiar cred, în sinea lor, că eu nu sunt eu. Probabil că e o scuză bună ca să se simtă în regulă atunci când își pun capul pe pernă.
N-am de ce să conving cu forța
De-a lungul vremii, unii care m-au rănit tare mi-au spus acel… „ai avut dreptate”. Sau… „tu chiar ești tu!”. Nu m-am simțit câștigătoare în vreun fel. Nu am simțit că mi s-a „reabilitat” imaginea, cum nici imaginea așa-zis stricată nu mă afecta.
Din toată învălmășeala de oameni, de momente, de întâmplări, n-am pe creier decât o persoană. Pare de necrezut cum o singură persoană – exterioară complet casei și poveștilor mele de viață – mi-a făcut răul care să-mi rămână pe creier. Uneori dau întâmplător de ea pe Facebook și zâmbesc la multitudinea de citate motivaționale și la comportamentul său îngeresc. Probabil că încă mai crede că sunt eu Anda-cea-rea și că ea e persoana-din-povești-care-te-salvează-de-Anda.
Am încercat cândva să-i vorbesc și să-i lămuresc toate părerile. M-am zbătut sincer. Apoi am înțeles că binele cu forța nu e bine. Și-am renunțat.
Am pe creier omul nu pentru că nu iert sau nu uit sau mai știu eu ce chestie. Ci doar pentru că nu înțeleg cum aleg unii să trăiască în cumplită înșelare și să aleagă de la ei putere ce e bine, ce e rău, cine-s bunii, cine-s răii, cine minte, cine spune adevărul… și totul să fie pe dos! De ce ți-ai distruge sufletul în halul ăsta și de ce ți-ai face dușmani dintre cei cu chiloții și cu toate gândurile la vedere?
***
N-am explicație. Nici vreo concluzie la cele povestite. Am doar o rugăminte. Lăsați judecățile în seama judecătorilor. Aveți grijă de sufletele voastre și fiți fericiți cu ce și cu cât aveți. Creșteți frumos, natural. Alegeți să iertați. Și să vă rugați pentru cei care vă greșesc. Nu e greu. E cumplit de greu. Dar e singura variantă.
***
Citește și:
* Doar eu – incompletă și imperfectă
* Eu nu fac parte din lumea lui „altfel”
Dar ȘI… 🙂
* Dacă-ți arăt un umăr gol, nu înseamnă că mă cunoști cu totul
Un ateu pasionat de rock a părăsit scena și, la 47 de ani, a devenit… părintele Dan Bădulescu!
Se prezintă ca fiind un ortodox convertit la Ortodoxie. În tinerețe a fost ateu și a făcut din marea sa pasiune – muzica rock – un scop în sine. A fost chitarist în formații precum
10 ani de nota 10!
10 ani de nota 10! Ce e nota asta… 10?! O prietenă bună, dacă știi s-o traduci în mod corect!
Nota 10 nu înseamnă să fii perfect. Nota 10 înseamnă să zâmbești, să muncești și să nu renunți. Să ai planuri frumoase, să încerci, să cazi, să te ridici și să-ți continui visele cu fruntea sus.
Nota 10 nu înseamnă să fii fără de pată. Nota 10 înseamnă asumarea greșelilor și a încercărilor.
Mesaj pentru Doamna mea Învățătoare – cu ocazia ieșirii la pensie
La începutul anului școlar 2019-2020 am pus pe Facebook o fotografie și un mesaj pentru
Doamna mea Învățătoare.
Ziceam: