Din mama Rusia, de-acasă
Am fost aseară la Teatrul Național. Și, am făcut parte dintr-un norocos public. Am ascultat cu propriile urechiușe. M-am bucurat în direct și mă bucur, încă, în reluare – de concertul susținut de către membrii corului Catedralei Sfântul Isaak din Sankt Petersburg. Un cor dirijat de Lev Dunaev, cu un solist pe măsură – basul Denis Sedov.
Prima parte a spectacolului a cuprins lucrări clasice de muzică sacră. A doua parte – muzică tradițională rusă. Din această a doua parte vă invit astăzi să ascultați o frântură. Prima piesă se intitulează Sunet de seară și îl are ca actor principal pe solistul Denis Sedov. Următoarea piesă e a corului. O glumă muzicală, numită Mături.Pe-un picior de primăvară
De câteva zile, drumurile mele sunt mai frumoase. Pentru că, de la zi la zi, tot mai mulţi copaci îmi înfloresc în cale. Îi salut şi mă bucur!
Traumă de profesor
Am scris azi un anume articol. Despre o nostalgie a unui domn profesor pensionar – care folosea o rețetă prin care elevii problemă pe care îi avea, în calitate de diriginte, deveneau, în timp, elevi model. Ideea ar putea fi preluată în zilele noastre. Sau nu. Motivul principal al negării este, așa cum mi s-a explicat, parcă, la indigo – acela că profesorii nu mai au timp. Cu atât mai puțin timp au profesorii diriginți. Pentru că, pe lângă pregătirea lecțiilor la disciplina de care se ocupă, trebuie să întocmească mereu rapoarte, hârtii, dosare, prostii. Maculatură către diverse ramuri ale inspectoratelor școlare și, implicit, ale Ministerului Educației.
voiam sau vRoiam?
Este o întrebare des întâlnită, la care am răspuns mereu: voiam! Fără a da – ori a căuta – prea multe explicaţii.
Recent, în jurul acestei întrebări s-a stârnit o discuţie în trei… în care eu, cu voiam, mă aflam în minoritate. Mai puţin m-a deranjat asta, cât faptul că îmi pierdusem un strop de încredere. Poate că, între timp, se mai schimbaseră regulile – şi eu nu eram acasă. Aşadar, voiam un răspuns mai clar decât se găseşte în lumea asta mare a internetului. Sau… vRoiam?
Inelar în proces de ocupare
Mie nu prea-mi plac bărbații care poartă bijuterii. Împopoțonați cu cercei, lanțuri, brățări sau nu știu câte inele – mi se par că ies prea tare în evidență… La polul opus, ador bărbații simpli, pe inelarul cărora tronează o verighetă! Departe de a-i considera oropsiți sau marcați, încerc să-i consider fericiți și împliniți.
Cineva îmi vorbea despre verighete, ca despre niște cătușe.Performanţă – în doar patru luni
Vă invit astăzi să cunoaşteţi o fetiţă – cu visul ei, cu tot. Alina Sârbu are aproape 11 ani. Anul trecut, îşi ruga părinţii să-i cumpere un nai, ca să poată cânta precum Gheorghe Zamfir. Părinţii au zâmbit şi au trecut peste moment. Credeau că e doar o toană, până când Alina îşi va dori o altă jucărie. Dar, nu! În ianuarie, copila a primit, în sfârşit, un nai!
Ce-a făcut în cele patru luni, care au trecut? A studiat, singură, în camera ei. A descifrat, din cărţi, notele muzicale. A învăţat durata, înălţimea, notaţia… Rezultă o cântare precum cea de mai jos!
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
