Suflete în glod
Crăciunul ne aduce veste mare despre Hristos, Cel născut în lume să ne mîntuiască. În această perioadă ar trebui să încercăm să fim mai buni, mai luminoşi, mai veseli. Sărăcia umbreşte însă de multe ori bucuriile sufleteşti. Lipsa banilor se transformă în lipsa zîmbetului şi a speranţei. Casele par mai întunecate, părinţii mai îmbătrîniţi, bunicii mai gîrboviţi. Doar copiii mai sclipesc, ca o văpaie. O văpaie ce riscă să fie şi ea sufocată de problemele celor mari.Aşa se vede viaţa în multe sate din preajma Iaşului. Pulsul sărbătorilor este unul slab. Vlaga părăseşte, rînd pe rînd, chipuri, trupuri şi suflete. La Glodenii Gîndului, numele pare să fi pus pecete peste soarta ţăranilor. Doar cei care au mai plecat prin străinătate au reuşit să scape, cîte un pic, din glod. Restul par să se fi împotmolit de tot. În satul din comuna Ţibăneşti, sărăcia sufocă. Grija banilor îi ameţeşte pe oameni şi îi face, de multe ori, să-şi blesteme zilele. S-au învăţat să vorbească doar despre greutăţile care îi doboară, fără să-şi mai caute scara pe care să urce, să scape din glod. Singura lor scăpare sînt copiii. Încă inocenţi şi cu credinţă, fericiţi pentru o bomboană şi un zîmbet. Copiii sînt printre puţinii care îşi doresc să fie fericiţi de sărbători.La Glodenii Gîndului, în comuna Ţibăneşti, apropierea Crăciunului nu este privită întotdeauna cu bucurie şi optimism. Greutăţile, necazurile şi lipsurile întunecă viaţa şi aşa prea puţin luminată a sătenilor.
„Noi trăim cînd avem bani. Luăm de la poştă şi dăm datoriile. Ce ne mai rămîne în buzunar, bine de bine, ce nu, pa, la revedere! După, iar facem datorii. Aşa se trăieşte la noi!”, povesteşte Viorel Fandarac. Şi exemplele continuă. „Ce sărbători, că mai bine n-ar mai veni! E greu, nu sînt bani, cu ce să ne pregătim? Se apropie venirea lui Moş Crăciun, dar nici vestea aceasta nu poate să ne bucure. Ajutorul de şomaj nu s-a mai dat, nici banii pentru căldură. Aşteptăm alocaţia. Din ea le va lua Moşul dulciuri celor mici, că de altceva nu-i speranţă. Copiii sînt copii şi îşi doresc de toate. Văd la televizor păpuşi fel de fel, haine, maşini… Ar vrea şi ei, dar noi facem sacrificii pentru a le oferi strictul necesar”, ne-a spus Mihaela Aurdică. E o femeie tînără, vrednică, tristă. Nu are avere dar, dintr-o simplă discuţie, descoperă cît este de bogată. „Am trei copiii şi toţi sînt sănătoşi. Bărbatul nu a plecat în străinătate, este cu noi, acasă. Iar lucrul ăsta contează mult. Cînd familia este unită, atunci poţi spune că ai de toate”, îşi revine Mihaela ca dintr-un vis urît şi zîmbeşte.
Copiii se joacă prin curte. Ne analizează curioşi, ne zîmbesc complice. Daniel este cel mai mare. Are 9 ani şi este elev în clasa a III-a. „Eu n-am apucat încă, dar o să-i scriu lui Moş Crăciun să-mi aducă nişte cadouri. O maşinuţă cu telecomandă şi un brăduleţ. Şi mai vreau sănătate şi multă fericire. Poate şi bani… dar ştiu eu că banii n-aduc fericirea!”, încheie Daniel, mai mult pentru el.
Fiecare suflet din Glodenii Gîndului are povestea lui. În funcţie de unghiul din care priveşte, el este mai sărac, mai înstărit, mai bolnav sau mai sănătos decît vecinul său. „Este decembrie şi se apropie sărbătorile. Anul ăsta poate fi mai bine, poate fi mai rău, de unde pot să ştiu eu exact? Întotdeauna este loc de mai rău şi, atunci, de ce să comentăm?”, spune, aparent optimist, Vasile Guşă. E singur cu cei nouă copii ai săi şi se pregăteşte să fie, din nou, cel care împarte bucuria. „Ce-mi aducea Moşul cînd eram eu mic le aduce şi lor. Bomboane, biscuiţi, hăinuţe… Şi carne, aşa, ca la Crăciun”, iar privirea îi străluceşte.
Alţii aşteaptă darurile din străinătate. „Am doi dintre copii plecaţi în Italia şi încă cinci, acasă. Cei din străinătate trebuie să vină şi mi-au spus că au luat cîte ceva, dulciuri, pentru ăştialalţi. Ce, credeţi că ei cîştigă chiar atît de mult? Nu, doar să aibă cît să poată trăi şi să ne mai ajute şi pe noi cîte un pic. Eu am calul, mă mai duc după o căruţă de lemne, mă mai duc pe la vecini, cu ziua şi mai fac cîte un gologan. Dar tot e greu”, povesteşte Costică Movilă.
Însă nu toţi cei care au rude plecate în străinătate se pot lăuda că o duc mai bine. Nici măcar că primesc o bomboană. „Viaţa noastră este aşa cum o dă Dumnezeu. Am trei nepoţi care-s cu mine. Aşteaptă şi ei pe Moş, săracii. Părinţii le sînt duşi în Italia, nu le trimit nimic, pentru că nu s-au obişnuit cu aşa ceva. De trei ani de zile, niciodată. Aşa că ne descurcăm cu pensia mea şi alocaţia lor. Le-a adus şi Moş Nicolae oleacă, mai aduce şi Moş Crăciun oleacă, după putere”, răsuflă, obosită, bunica Natalia.
Din stradă se aud rîsetele şi glasurile calde ale copiilor. „Eu am primit deja cadouri, acum cîteva zile, la grădiniţă. Ciocolată… o căciulă… dar aştept, că Moşul trebuie să mai vină o dată”, afirmă cu tărie Ionuţ, în vîrstă de 5 ani. De multe ori, vorbele copiilor par a fi adevărate pilde pentru adulţi. „Aşteptăm sărbătorile cu bucurie şi cu dragoste. Chiar dacă avem 14 ani, vine şi la noi Moş Crăciun. Mai ales că avem fraţi mai mici. În plus, am mai fost şi cuminţi”, glumeşte Elvis. Iar prietenul lui, Ionuţ, îl aprobă. „În această perioadă ne implicăm mai mult în treburile de familie, ajutăm la curăţenie, la cumpărături, ne mai băgăm nasul şi la mîncare cîteodată. Mi-e ciudă cînd văd că oamenii mari sînt mereu trişti şi abătuţi, pentru că n-au bani suficienţi. Dar cu bucuria de suflet cum rămîne?”, se întreabă el.
Lupta se dă între mic şi mare, credinţă şi lipsa speranţei, sărăcie şi emoţia sărbătorilor. „Mă bucur că vine Crăciunul şi cred că ar trebui să dăm din bucuria noastră şi părinţilor, bunicilor, vecinilor. Nu doar banii şi cadourile scumpe te fac să zîmbeşti. Mie, Moşul să-mi aducă şi el ce poate”, ne-a spus Lavinia, de 12 ani.
Discuţiile purtate la Glodenii Gîndului te fac să pleci… pe gînduri. În minte îţi ţiuie toate contrastele întîlnite şi nu ştii la care să te opreşti. Să fie casele care se ridică mîndre, ale căror proprietari au rămas înglodaţi în Italia, sau casele mici şi sărăcăcioase, de pe care nu lipseşte niciodată antena Digi TV? Să fie optimismul şi veselia copiilor sau amărăciunea, lipsa de speranţă şi credinţă a celor mari? Iisus s-a născut în iesle. Şi nu a cerut mai mult. A venit să ne înveţe să nu adunăm bogăţii pe pămînt, ci să le pregătim, din timp, pe cele pentru viaţa cea veşnică. Poate că sătenii din Glodenii Gîndului sînt printre cei mai bogaţi săraci. Sau poate trebuie să lupte mai mult pentru bogăţia lor sufletească. Oamenii de aici au nevoie de un semn, au nevoie ca cineva să-i trezească din starea de „nu-i” şi să le renască speranţa. Oamenii mari au nevoie să-şi aplece urechea la cei mici şi să asculte vestea cea bună: „Astăzi s-a născut Hristos/ Mesia chip luminos/ Lăudaţi şi cîntaţi/ Şi vă bucuraţi!”…Copilărie furată
Drama unor vieţi rătăcite între zîmbet şi durere
Deschiderea graniţelor a produs bucurie şi o sete nemăsurată de cîştig. Oamenii şi-au împărţit viaţa între „aici” şi „acolo” şi au transformat acest obicei într-o stare de normalitate. Fără voia lor, mii de copii s-au trezit actori într-o realitate de coşmar. Aparent, ei au de toate, pentru că au bani. Dar le lipseşte căldura mamei, prezenţa tatălui – afecţiunea celor care le-au dat viaţă.
În Iaşi, aproximativ 14.500 de suflete au măcar unul dintre părinţi plecaţi în străinătate. În cel mai fericit caz stau cu celălalt părinte. Dacă nu, ei sînt lăsaţi în grija bunicilor, a fraţilor mai mari sau a unor rude. Unii sînt cedaţi, cu semnătură la notar, vecinilor sau altor străini. Ca pe o marfă. Acest lucru doare şi transformă vieţile nevinovate ale celor mici. Mai ales că foarte mulţi dintre aceştia sînt preşcolari sau elevi în clasele primare.
Părinţii se întorc acasă uneori atunci cînd este prea tîrziu. Mulţi dintre copiii abandonaţi pentru banul străin au tulburări de comportament, sînt mai agresivi, manifestă o tendinţă de marginalizare sau îşi aleg un anturaj nepotrivit. Suferă de depresii şi au probleme la şcoală. Unii se gîndesc să-şi ia viaţa, ca să nu mai fie o povară.Lui Chit-Chit ii plac eugeniile!
Astazi, un soricel mi-a mancat eugeniile! Si nu e gluma…
„Numai Dumnezeu nu ne minte”
– cu gîndul acesta s-au închinat pelerinii moaştelor Sfintei Parascheva
În fiecare an, moaştele Sfintei Parascheva atrag la Iaşi sute de mii de pelerini. Boala ori necazurile sînt, la început, cele care-l urnesc pe om. Urmează minunea, sentimentul unic pe care-l trăieşte fiecare creştin atunci cînd, după ore obositoare de aşteptare în frig şi uneori în ploaie, se închină şi sărută sfintele moaşte. E transformarea, momentul în care simţi că pluteşti, uşor ca un fulg, bucuria de a te fi învrednicit să ajungi cu un pas mai aproape de Dumnezeu.
Apoi, în timp, vin răspunsuri la atîtea rugăciuni şi lacrimi. „Poate că nu sînt răspunsurile la care te-ai fi aşteptat, dar ele sînt cele mai bune. O boală se poate vindeca sau măcar ameliora. Dar minunea e cu atît mai mare cu cît un om învaţă să-şi accepte necazul, să-şi ducă crucea cu demnitate şi cu credinţă. Minune e să nu uităm să-i mulţumim sfintei pentru ajutor. Minune e magnetul nevăzut care îl atrage pe credincios şi în următorii ani la închinare”, a încercat să explice Liliana, o tînără care de mică vine în fiecare an tocmai de la Ploieşti, în pelerinaj.
Copii şi vîrstnici, săraci şi mai înstăriţi, bolnavi sau nu, pelerinii au devenit un tot. Au un scop comun şi luptă pentru păstrarea credinţei. „Sfînta m-a salvat din toate greutăţile pe care le-am avut. Nu pot să cred că există încă oameni care iau în rîs asemenea momente speciale. Cum să nu crezi în Dumnezeu şi în sfinţii Lui?”, s-a întrebat tanti Anica, de la Botoşani, care de 24 de ani e nelipsită de la hram. „Sînt operată pe creier a noua oară. An de an vin la sfîntă, de 14 ani, şi mă simt mult mai bine. Cum să nu cred?”, i-a întărit mărturisirea Elena Nazar, din Galaţi.
Fiecare pelerin are povestea lui, fericită sau mai puţin fericită. Că a simţit pe propria piele minunile, le-a aflat de la prieteni sau din cărţi, el crede. Iar credinţa mută munţii din loc. „Înainte de a mă mărita, soţul meu a venit şi a aprins o lumînare aici. S-a rugat să se căsătorească cu mine. Mulţumesc sfintei că m-a ajutat şi am făcut casă cu el. Sîntem împreună de 25 de ani”, ne-a spus Nelica Sîncu, din Bîrlad. Din ’85 vine la moaşte şi Radu Hersiu, din Vrancea: „Venim şi eu, şi soţia. Mereu ne e drag să ajungem aici. Ne rugăm pentru sănătatea noastră, pentru copii, pentru bine în casă. Lăsăm de-o parte oboseala, frigul, sfînta ne învredniceşte”.
Într-adevăr, privind oamenii care-şi aşteaptă rîndul la închinare, simţi că slăbiciunile le sînt mult atenuate. „Cu ajutorul lui Dumnezeu şi al Maicii Domnului venim aici, pentru că doar speranţa ne-a mai rămas. Numai Dumnezeu nu ne minte! Nu se simt frig, ploaie. Chiar sînt dezamăgită că nu stau mai mult timp la coadă. Cred c-am să mai merg o dată”, ne-a zis Violeta Chirilă, din Constanţa. Ştefana, o femeie de 69 de ani din Galaţi, a trecut de trei ori pe la moaşte: „De acum, rămîn la toate slujbele. Cînd vin aici mă simt mai liniştită, îmi trec durerile”. Iar bunica Maria, din Paşcani, şi-a adus nepoţii la închinare: „Oana are 9 ani, iar Daniel – 6. Ei au vrut să mă însoţească şi au fost cuminţi în orele astea de cînd aşteptăm. Eu de 17 ani vin continuu. Mă rog pentru mîntuire, pentru iertarea păcatelor, pentru sănătate”.
Minunea e desăvîrşită în momentul în care creştinii ajung la racla cu moaştele Sfintei Parascheva. După întîlnirea cea sfîntă, feţele sînt mai luminoase, sufletele tresaltă, iar bucuria se manifestă prin zîmbet, lacrimi şi închinăciuni pînă la pămînt. „După ce plecăm de aici ne simţim uşori ca o pană!”, a exclamat Săftica Bobocel. „Eu am trecut acum a patra oară. În anii trecuţi, am avut probleme cu vrăjmaşul. Mi-era teamă să nu mai vină diavolii, să se zbată în mine. Dar uite, că anul ăsta m-a păzit sfînta!”, ne-a mărturisit Adriana, din Bucureşti.
Pentru sceptici, evenimentele din aceste zile sînt o ciudăţenie. În schimb, pentru cei care vin, ani la rînd, de la sute de kilometri distanţă, fără să le pese de capriciile vremii şi de oboseală, sărbătoarea Sfintei Cuvioase Parascheva este o minune. Una încărcată de speranţa în mai bine, într-o viaţă liniştită, cu sănătate şi împliniri. Şi rugăciunea ca jertfa de cîteva ore să însemne ştergerea cîtorva păcate şi un pas spre mîntuire.Cealaltă Românie
La ţară, viaţa de şcolar înseamnă muncă multă şi de-un bob speranţă
Încă de mici, cunosc greutăţile vieţii. Muncesc cot la cot cu părinţii şi uneori chiar mai mult decît aceştia. Sînt adevăraţi premianţi în gospodăriile lor, dar şi la şcoală. Le place să înveţe şi se relaxează citind. Spre deosebire de copiii de la oraş, care şi-au petrecut vacanţa la calculator şi la televizor, în parcuri, în tabere, la munte ori pe Litoral cu părinţii, marea majoritate a celor de la ţară a muncit. Astfel de copii aşteaptă prima zi de şcoală ca pe o evadare. Îşi doresc să înveţe, pentru că ştiu: e singura lor şansă de a ajunge cineva.
Aceste adevăruri dureroase le-am redescoperit la Erbiceni. Am vorbit cu trei elevi din ciclul primar, cărora părinţii nu le pot oferi prea multe. Ei sînt doar o părticică a României rurale, cea de care uită politicienii cînd rostesc discursuri sforăitoare. Din păcate, asta e România cea adevărată, unde mii de talente şi inteligenţe se risipesc pentru că statul nu face destul ca să le ajute.Au zîmbete frumoase şi priviri care îţi pătrund în inimă. Au braţe puternice şi multă povară pe umeri. Sînt cuminţi şi sclipitori. Nu se plictisesc niciodată şi nu se plîng. Sînt fericiţi, cu toate că fericirea lor e doar o fărîmă din tot ceea ce ar merita. Se gîndesc la 14 septembrie ca la o minune: „Cine nu-şi doreşte să înceapă şcoala?”
Alexandra, Iulia şi Alexandru sînt exemple de copii pe care orice părinte şi i-ar dori, premianţi la şcoală şi neîntrecuţi la treburile casnice. Iar de muncă este continuu la Erbiceni.
Iulia şi Alexandru sînt fraţi, elevi în clasa a IV-a şi a III-a. Locuiesc, alături de părinţi, în casa bunicii, în două camere. „Mămăiţa”, cum îi spun ei, este în vîrstă şi o dor tare picioarele. Mama lor are probleme de sănătate, iar tatăl, care munceşte cu ziua pe la oameni, a fost de curînd lovit de un cal.
Copiii trebăluiesc continuu. Animalele sînt în grija lor, spălatul rufelor şi căratul lemnelor – la fel. Toată vara au fost la cîmp, iar de acum se pregătesc să meargă la cules de vie. Tratează orice sarcină cu maximă responsabilitate, dar îşi păstrează inocenţa şi zîmbetul. Singura lor relaxare în vara aceasta a fost lectura. „În fiecare săptămînă, am luat de la bibliotecă cîte două cărţi”, se mîndreşte Alexandru.
Alexandra este ceva mai norocoasă. Nici părinţii ei nu au serviciu, dar sînt mai în putere. Alexandra, la 9 ani, se ocupă de curăţenia din casă şi din curte, mătură peste tot şi are grijă de pui, iepuri şi porci. Pe lîngă citit, mai are voie să petreacă puţin timp şi la televizor, atunci cînd sînt desene animate.
Cei trei copii visează cu ochii deschişi la începerea şcolii. „Ne place foarte mult să învăţăm, să scriem, să ascultăm cînd ne vorbeşte doamna. Mie îmi place în mod deosebit cînd citesc, fac compuneri, povestesc”, spune Iulia. „Iar pentru mine, cel mai frumos obiect e matematica. Abia aştept ca anul acesta să învăţ tabla înmulţirii şi a împărţirii!”, completează Alexandru.
Despre o materie care să nu le placă, nici vorbă! „Toate ne plac. Fiecare obiect are rolul lui. Dacă nu învăţăm de toate, nu avem cum să ajungem cineva. N-avem carte, n-avem parte”, spune, foarte serios, Alexandru. Aşa i-a învăţat doamna învăţătoare, iar pentru ei, doamna e sfîntă. „Eu o iubesc mult. Ne spune mereu lucruri noi, ne explică atunci cînd nu înţelegem. Face nişte ore tare frumoase”, povesteşte Alexandra.
Pentru copii, şcoala e ca o evadare, dar tratată cu multă responsabilitate. „Cînd ajungem acasă, ne scriem temele, învăţăm, apoi îi ajutăm pe părinţi la treabă. Cîteodată, dacă mai avem timp, ieşim în drum, la joacă”, spune Iulia. Dar treaba nu se termină aproape niciodată. Cei mici mai obosesc, dar nu cîrtesc. Ştiu că un copil de la oraş nu are atîtea de făcut pe lîngă şcoală, dar inocenţa lor nu are cum să cunoască invidia. „E ceva normal ce facem noi. Nu ne plîngem de milă! Nu ne putem uita la alţii cum muncesc, fără ca noi să sărim să-i ajutăm”, adaugă Alexandru.
Pentru noul an şcolar nu au pregătit încă nimic. Fac parte dintre acei copii care vor primi pachetul de rechizite gratuite de la Ministerul Educaţiei. Un pachet care vine întotdeauna mai tîrziu. „O să mergem la magazin să ne cumpărăm nişte caiete pe datorie. Rechizitele cadou le vom primi, dar mai încolo, peste vreo trei săptămîni”, spune Iulia, deja învăţată cu sistemul. De la şcoală vor primi şi vestitul corn cu lapte. Familia Alexandrei nu mai are vacă acasă, aşa că laptele e bine primit. Iulia şi Alexandru sînt mai puţin încîntaţi de pacheţel, dar nu-l refuză. „Uneori îl mai dau unor colegi, cărora le e mai foame decît îmi e mie. E frumos atunci cînd mai munceşte tata cu ziua şi ne dă şi nouă cîte un leu. Atunci ne luăm un pachet de biscuiţi sau altceva bun, aşa, de poftă”, mai zice Alexandru. Şi revine apoi la povestirea a tot ceea ce a citit în vara aceasta: despre Lizuca, 101 dalmaţieni, poezii de Mihai Eminescu, poveşti de Ion Creangă. Iar lista continuă…
La fel şi lista de vise, planuri şi culori ale vieţii. Alexandra se mai gîndeşte încă la ceea ce vrea să se facă. Iulia vrea să devină doctoriţă, să-i ajute pe oameni şi să salveze vieţi. Alexandru e ferm în decizie: „Eu vreau să mă fac poliţist, ca ăia răi să nu-şi mai bată joc de oameni. Dar pînă atunci mai avem multe de învăţat”.
Din oraş sau de la ţară, copiii au în comun visurile. Unii vor reuşi mai uşor să le transforme în realitate. Alţii vor munci mai mult. Şi poate, cu sacrificii uriaşe, vor reuşi. Nu e însă normal ca ei să aibă din start mai puţine şanse, doar pentru că sînt de la ţară. O parte a României încă majoritară, dar pentru care sărăcia şi nepăsarea politicienilor sînt normale. Viaţa se vede tare diferit de la Erbiceni şi de pe Dîmboviţa.
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
