• Evenimentul,  Haz de necaz

    Ziua a şaptea

    După cum o parte dintre voi şi-a dat seama… m-am întors la serviciu! Nu prea (mai) este o noutate. Astăzi sărbătoresc deja ziua a şaptea de muncă! Adică, da – şapte zile întregi, pentru că nici sâmbătă, nici duminică n-am dormit. Unii încă se minunează când aud că duminică, la prânz, plec spre redacţie – dar, fraţii mei, nu vă întrebaţi niciodată cum de lunea sunt ziare la chioşc? 🙂 Sâmbăta este, în general, liberă. Dar, mai puţin liberă atunci când se întamplă evenimente precum vizita premierului şi a miniştrilor la Iaşi…

    Aşadar. M-am întors în câmpul muncii. După un an şi opt luni. Şi-am intrat direct în acţiune, fără timp prea mult de respiro. Campania Mărţişor de jucărie era în plină desfăşurare – şi nici de material pentru ştiri n-am dus lipsă. Am anunţat pe aici că sunt bizi şi am scris doar cât să nu uitaţi că exist. Sper că n-aţi uitat, nu? 🙂 M-am suit în pat după ora 2, în fiecare noapte şi m-am trezit mai devreme decât îmi intrase în reflex. Dar, gata! Suntem în ziua a şaptea, de acum! Dacă am supravieţuit şapte pietre (ăăă, zile!), înseamnă că nu veţi scăpa de mine prea curând!

    Timpul tot în postări l-am gândit… dar, din păcate, prea puţin s-a materializat. Aşa că, voi face un mini-rezumat.

  • Evenimentul

    Loc de munca la Evenimentul

    Un ochi rade, unul plange… iar eu predau stafeta unui redactor mai putin… insarcinat.
    Cine isi doreste o colaborare cu Evenimentul pe domeniul Invatamant poate sa ia aminte la anuntul de mai sus. Contractul va fi pentru o perioada determinata – in principiu, un an.
    Nu stiu cum se va simti cel/ cea care ma va inlocui – dar, din punctul meu de vedere pot sa asigur ca va gasi aici o super echipa, super sefi si o atmosfera in care ti-e drag sa te incadrezi. Spor! Iar din partea mea, tot sprijinul!
  • Ale tinereţii valuri,  BB: Maria-Paula,  Evenimentul

    Povestiri din pantecul mamei

    *** In tineretea mea scriam la o pagina pentru liceeni – Forever Young – din ziarul Evenimentul. Erau niste compunerici care, saptamanal, trebuiau sa se muleze pe o anume tema.
    Intr-o sambata – 9 martie 2002, deci acum fix 8 ani, eu scriam povestiri din pantecul mamei. Acum lucrez pe bune la Evenimentul. Si tot acum, cineva povesteste pe bune din pantecelul meu. Ce-o spune bebe… nu stiu. Sa vedem ce spunea bebe din 2002, sub semnatura Andei Epure 🙂

    E caldut si bine aici. Desi e un spatiu relativ restrans, nu se poate compara cu o carcera. Primesti zi de zi noi informatii, cunosti lumea, ti se da papa buna si ai lumina, daruita de dragostea celor din jur. Ei nu te cunosc, in schimb, tu ai noua luni la dispozitie sa-ti formezi o parere. Recunosti deja vocea mamei, care te alinta si mangaierile sfioase ale tatalui, care se poarta cu tine de parca ai fi un bibelou. La inceput esti mic, mic de tot, dar cu timpul te formezi. Se intampla cateodata sa imparti locul cald si luminos cu un vecin si atunci chiar nu poti spune ca te plictisesti. Nu mai e nevoie sa mergi cu mama prin parc, ca sa te intalnesti cu alti “cangurasi”. Cand mai cresti si te acomodezi cu locul, devii putin dezorientat. Nu stii cum iti va fi lumea de afara. Ai ascultat nenumarate variante, dar care va fi viata ta? Si atunci incepi sa te framanti, sa te rasucesti si incepi sa auzi adesea: “A miscat!”, dupa ce iti izbesti picioarele a nerabdare. Vei fi insa mangaiat si laudat, si iar devii confuz. Adica, de ce te felicita? Ei, oamenii astia mari sunt destul de greu de inteles!
    Daca esti mai incapatanat, ori iesi prea devreme, ori te lasi asteptat. […] Sincer, eu nu stiu cum ar fi mai bine, sa ma nasc, sau nu? Scuzati, trebuie sa intrerup aici povestirea, ca aud multa zarva in jurul meu. Cica s-a rupt apa! Asta o fi un fel de inundatie?

  • Evenimentul

    Se bucură la 42 de lei

    Mai marii statului au mai găsit o soluţie de… 42 de parale, prin care să acopere soarele cu un deget. De data aceasta, mai mult ca sigur că vor rezolva toate problemele financiare şi vor scoate ţara din criză! Mihai Şeitan, Ministrul Muncii, a anunţat ieri că există în lucru un proiect de act normativ prin care alocaţiile de stat pentru copii să nu mai fie acordate celor care provin din familii cu venituri mari.
    Puterea portocalie a ajuns probabil la fundul sacului, de vreme ce alocaţia copiilor cu părinţi bogaţi a început să jeneze. Copiii din familiile înstărite ar trebui probabil să înţeleagă că, din cauza alocaţiilor pe care le primesc ei, unii oameni mor de foame, au rate restante la bănci şi primesc şomaj în loc de prime şi bonuri de masă.
    Când nu se vede bârna din ochii celor cu salarii, pensii şi şpăgi nesimţite, atunci paiul de 42 de lei face ţara să lăcrimeze.
  • Evenimentul

    Copiii ucigaşi

    Cazurile înspăimântătoare ce au în prim-plan copii şi adolescenţi au început să fie la ordinea zilei. De la o simplă ceartă la o bătaie în toată regula drumul e foarte scurt. La fel de scurt e şi drumul de la o supărare minoră la sinucidere, de la o discuţie în familie la omor. Calculatorul, televizorul, societatea în care trăim şi lipsa acută de comunicare transformă un copil într-un monstru.
    Ameninţările cu moartea, prezenţa sângelui, folosirea armelor şi a unui limbaj de speriat se transpun din jocuri, filme şi ştiri în viaţa reală cu o repeziciune de nedescris. Unde e limita? Putem creşte un copil captiv într-un glob de cristal pentru a-l feri de rău? Ce înseamnă libertatea şi cum trebuie ea înţeleasă pentru a nu ne teme, mai târziu, pentru viaţa noastră?

    Se constată o lipsă de comunicare cumplită în familii. Nu numai copiii cu părinţi plecaţi în străinătate suferă, ci şi ceilalţi. Părinţii muncesc mult şi uită că un copil are nevoie de afectivitate. Are nevoie să i se acorde lui, în mod special, măcar 15-20 minute pe zi. Un timp minim, de care, din păcate, foarte puţini copii beneficiază – Maricica Buzescu, coordonator Centrul Judeţean de Asistenţă Psihopedagogică
  • Evenimentul

    Sărbătorile bunicilor

    Pagini de jurnal dintr-o altă lume Sărbătorile de iarnă au avut întotdeauna farmecul lor. Dar ne-am obişnuit ca, atunci cînd discutăm despre Crăciun şi despre un nou an, să ne gîndim mai mult la prezent şi, mai ales, la viitor. Şi parcă am uitat să mai privim în urmă. Poate că toate astea de teama amintirilor, a nostalgiei care ne-ar cuprinde. Sau a descoperirii pe care am face-o. Cum au fost sărbătorile bunicilor noştri? Cum a fost copilăria lor în vreme de război, foamete, boală, fără părinţi sau în lagăr? Sînt crîmpeie din viaţă care, de multe ori, sînt luate în pămînt şi înlocuite de prezentul nostru. Un prezent comun, sufocat de comercial şi de un spirit palid al sărbătorilor. Sînt amintiri uitate în favoarea viitorului.

  • Evenimentul

    Suflete în glod

    Crăciunul ne aduce veste mare despre Hristos, Cel născut în lume să ne mîntuiască. În această perioadă ar trebui să încercăm să fim mai buni, mai luminoşi, mai veseli. Sărăcia umbreşte însă de multe ori bucuriile sufleteşti. Lipsa banilor se transformă în lipsa zîmbetului şi a speranţei. Casele par mai întunecate, părinţii mai îmbătrîniţi, bunicii mai gîrboviţi. Doar copiii mai sclipesc, ca o văpaie. O văpaie ce riscă să fie şi ea sufocată de problemele celor mari.Aşa se vede viaţa în multe sate din preajma Iaşului. Pulsul sărbătorilor este unul slab. Vlaga părăseşte, rînd pe rînd, chipuri, trupuri şi suflete. La Glodenii Gîndului, numele pare să fi pus pecete peste soarta ţăranilor. Doar cei care au mai plecat prin străinătate au reuşit să scape, cîte un pic, din glod. Restul par să se fi împotmolit de tot. În satul din comuna Ţibăneşti, sărăcia sufocă. Grija banilor îi ameţeşte pe oameni şi îi face, de multe ori, să-şi blesteme zilele. S-au învăţat să vorbească doar despre greutăţile care îi doboară, fără să-şi mai caute scara pe care să urce, să scape din glod. Singura lor scăpare sînt copiii. Încă inocenţi şi cu credinţă, fericiţi pentru o bomboană şi un zîmbet. Copiii sînt printre puţinii care îşi doresc să fie fericiţi de sărbători.

    La Glodenii Gîndului, în comuna Ţibăneşti, apropierea Crăciunului nu este privită întotdeauna cu bucurie şi optimism. Greutăţile, necazurile şi lipsurile întunecă viaţa şi aşa prea puţin luminată a sătenilor.
    „Noi trăim cînd avem bani. Luăm de la poştă şi dăm datoriile. Ce ne mai rămîne în buzunar, bine de bine, ce nu, pa, la revedere! După, iar facem datorii. Aşa se trăieşte la noi!”, povesteşte Viorel Fandarac. Şi exemplele continuă. „Ce sărbători, că mai bine n-ar mai veni! E greu, nu sînt bani, cu ce să ne pregătim? Se apropie venirea lui Moş Crăciun, dar nici vestea aceasta nu poate să ne bucure. Ajutorul de şomaj nu s-a mai dat, nici banii pentru căldură. Aşteptăm alocaţia. Din ea le va lua Moşul dulciuri celor mici, că de altceva nu-i speranţă. Copiii sînt copii şi îşi doresc de toate. Văd la televizor păpuşi fel de fel, haine, maşini… Ar vrea şi ei, dar noi facem sacrificii pentru a le oferi strictul necesar”, ne-a spus Mihaela Aurdică. E o femeie tînără, vrednică, tristă. Nu are avere dar, dintr-o simplă discuţie, descoperă cît este de bogată. „Am trei copiii şi toţi sînt sănătoşi. Bărbatul nu a plecat în străinătate, este cu noi, acasă. Iar lucrul ăsta contează mult. Cînd familia este unită, atunci poţi spune că ai de toate”, îşi revine Mihaela ca dintr-un vis urît şi zîmbeşte.
    Copiii se joacă prin curte. Ne analizează curioşi, ne zîmbesc complice. Daniel este cel mai mare. Are 9 ani şi este elev în clasa a III-a. „Eu n-am apucat încă, dar o să-i scriu lui Moş Crăciun să-mi aducă nişte cadouri. O maşinuţă cu telecomandă şi un brăduleţ. Şi mai vreau sănătate şi multă fericire. Poate şi bani… dar ştiu eu că banii n-aduc fericirea!”, încheie Daniel, mai mult pentru el.
    Fiecare suflet din Glodenii Gîndului are povestea lui. În funcţie de unghiul din care priveşte, el este mai sărac, mai înstărit, mai bolnav sau mai sănătos decît vecinul său. „Este decembrie şi se apropie sărbătorile. Anul ăsta poate fi mai bine, poate fi mai rău, de unde pot să ştiu eu exact? Întotdeauna este loc de mai rău şi, atunci, de ce să comentăm?”, spune, aparent optimist, Vasile Guşă. E singur cu cei nouă copii ai săi şi se pregăteşte să fie, din nou, cel care împarte bucuria. „Ce-mi aducea Moşul cînd eram eu mic le aduce şi lor. Bomboane, biscuiţi, hăinuţe… Şi carne, aşa, ca la Crăciun”, iar privirea îi străluceşte.
    Alţii aşteaptă darurile din străinătate. „Am doi dintre copii plecaţi în Italia şi încă cinci, acasă. Cei din străinătate trebuie să vină şi mi-au spus că au luat cîte ceva, dulciuri, pentru ăştialalţi. Ce, credeţi că ei cîştigă chiar atît de mult? Nu, doar să aibă cît să poată trăi şi să ne mai ajute şi pe noi cîte un pic. Eu am calul, mă mai duc după o căruţă de lemne, mă mai duc pe la vecini, cu ziua şi mai fac cîte un gologan. Dar tot e greu”, povesteşte Costică Movilă.
    Însă nu toţi cei care au rude plecate în străinătate se pot lăuda că o duc mai bine. Nici măcar că primesc o bomboană. „Viaţa noastră este aşa cum o dă Dumnezeu. Am trei nepoţi care-s cu mine. Aşteaptă şi ei pe Moş, săracii. Părinţii le sînt duşi în Italia, nu le trimit nimic, pentru că nu s-au obişnuit cu aşa ceva. De trei ani de zile, niciodată. Aşa că ne descurcăm cu pensia mea şi alocaţia lor. Le-a adus şi Moş Nicolae oleacă, mai aduce şi Moş Crăciun oleacă, după putere”, răsuflă, obosită, bunica Natalia.
    Din stradă se aud rîsetele şi glasurile calde ale copiilor. „Eu am primit deja cadouri, acum cîteva zile, la grădiniţă. Ciocolată… o căciulă… dar aştept, că Moşul trebuie să mai vină o dată”, afirmă cu tărie Ionuţ, în vîrstă de 5 ani. De multe ori, vorbele copiilor par a fi adevărate pilde pentru adulţi. „Aşteptăm sărbătorile cu bucurie şi cu dragoste. Chiar dacă avem 14 ani, vine şi la noi Moş Crăciun. Mai ales că avem fraţi mai mici. În plus, am mai fost şi cuminţi”, glumeşte Elvis. Iar prietenul lui, Ionuţ, îl aprobă. „În această perioadă ne implicăm mai mult în treburile de familie, ajutăm la curăţenie, la cumpărături, ne mai băgăm nasul şi la mîncare cîteodată. Mi-e ciudă cînd văd că oamenii mari sînt mereu trişti şi abătuţi, pentru că n-au bani suficienţi. Dar cu bucuria de suflet cum rămîne?”, se întreabă el.
    Lupta se dă între mic şi mare, credinţă şi lipsa speranţei, sărăcie şi emoţia sărbătorilor. „Mă bucur că vine Crăciunul şi cred că ar trebui să dăm din bucuria noastră şi părinţilor, bunicilor, vecinilor. Nu doar banii şi cadourile scumpe te fac să zîmbeşti. Mie, Moşul să-mi aducă şi el ce poate”, ne-a spus Lavinia, de 12 ani.
    Discuţiile purtate la Glodenii Gîndului te fac să pleci… pe gînduri. În minte îţi ţiuie toate contrastele întîlnite şi nu ştii la care să te opreşti. Să fie casele care se ridică mîndre, ale căror proprietari au rămas înglodaţi în Italia, sau casele mici şi sărăcăcioase, de pe care nu lipseşte niciodată antena Digi TV? Să fie optimismul şi veselia copiilor sau amărăciunea, lipsa de speranţă şi credinţă a celor mari? Iisus s-a născut în iesle. Şi nu a cerut mai mult. A venit să ne înveţe să nu adunăm bogăţii pe pămînt, ci să le pregătim, din timp, pe cele pentru viaţa cea veşnică. Poate că sătenii din Glodenii Gîndului sînt printre cei mai bogaţi săraci. Sau poate trebuie să lupte mai mult pentru bogăţia lor sufletească. Oamenii de aici au nevoie de un semn, au nevoie ca cineva să-i trezească din starea de „nu-i” şi să le renască speranţa. Oamenii mari au nevoie să-şi aplece urechea la cei mici şi să asculte vestea cea bună: „Astăzi s-a născut Hristos/ Mesia chip luminos/ Lăudaţi şi cîntaţi/ Şi vă bucuraţi!”…