Nota zero la igienă pentru multe şcoli şi universităţi din Iaşi
Chiar dacă pare o prostioară, ideea de la care s-a pornit e destul de serioasă şi de gravă.
Luptăm pentru rezultate deosebite la învăţătură, cerem performanţă, participăm la competiţii, susţinem că suntem cultivaţi şi avem un intelect rafinat. Suntem în stare să rezolvăm probleme dificile la nivel de olimpiadă, avem mulţi studenţi şi pretindem merite în exces însă, în marea majoritate a băilor din şcoli şi din universităţi nu există săpun. Cauza principală nu e sărăcia, ci dezinteresul. Un dezinteres colectiv devenit, de acum, focar de infecţie socială.
Ziua a şaptea
După cum o parte dintre voi şi-a dat seama… m-am întors la serviciu! Nu prea (mai) este o noutate. Astăzi sărbătoresc deja ziua a şaptea de muncă! Adică, da – şapte zile întregi, pentru că nici sâmbătă, nici duminică n-am dormit. Unii încă se minunează când aud că duminică, la prânz, plec spre redacţie – dar, fraţii mei, nu vă întrebaţi niciodată cum de lunea sunt ziare la chioşc? 🙂 Sâmbăta este, în general, liberă. Dar, mai puţin liberă atunci când se întamplă evenimente precum vizita premierului şi a miniştrilor la Iaşi…
Aşadar. M-am întors în câmpul muncii. După un an şi opt luni. Şi-am intrat direct în acţiune, fără timp prea mult de respiro. Campania Mărţişor de jucărie era în plină desfăşurare – şi nici de material pentru ştiri n-am dus lipsă. Am anunţat pe aici că sunt bizi şi am scris doar cât să nu uitaţi că exist. Sper că n-aţi uitat, nu? 🙂 M-am suit în pat după ora 2, în fiecare noapte şi m-am trezit mai devreme decât îmi intrase în reflex. Dar, gata! Suntem în ziua a şaptea, de acum! Dacă am supravieţuit şapte pietre (ăăă, zile!), înseamnă că nu veţi scăpa de mine prea curând!
Timpul tot în postări l-am gândit… dar, din păcate, prea puţin s-a materializat. Aşa că, voi face un mini-rezumat.
Loc de munca la Evenimentul
Un ochi rade, unul plange… iar eu predau stafeta unui redactor mai putin… insarcinat. Cine isi doreste o colaborare cu Evenimentul pe domeniul Invatamant poate sa ia aminte la anuntul de mai sus. Contractul va fi pentru o perioada determinata – in principiu, un an.Nu stiu cum se va simti cel/ cea care ma va inlocui – dar, din punctul meu de vedere pot sa asigur ca va gasi aici o super echipa, super sefi si o atmosfera in care ti-e drag sa te incadrezi. Spor! Iar din partea mea, tot sprijinul!Povestiri din pantecul mamei
*** In tineretea mea scriam la o pagina pentru liceeni – Forever Young – din ziarul Evenimentul. Erau niste compunerici care, saptamanal, trebuiau sa se muleze pe o anume tema.
Intr-o sambata – 9 martie 2002, deci acum fix 8 ani, eu scriam povestiri din pantecul mamei. Acum lucrez pe bune la Evenimentul. Si tot acum, cineva povesteste pe bune din pantecelul meu. Ce-o spune bebe… nu stiu. Sa vedem ce spunea bebe din 2002, sub semnatura Andei Epure 🙂E caldut si bine aici. Desi e un spatiu relativ restrans, nu se poate compara cu o carcera. Primesti zi de zi noi informatii, cunosti lumea, ti se da papa buna si ai lumina, daruita de dragostea celor din jur. Ei nu te cunosc, in schimb, tu ai noua luni la dispozitie sa-ti formezi o parere. Recunosti deja vocea mamei, care te alinta si mangaierile sfioase ale tatalui, care se poarta cu tine de parca ai fi un bibelou. La inceput esti mic, mic de tot, dar cu timpul te formezi. Se intampla cateodata sa imparti locul cald si luminos cu un vecin si atunci chiar nu poti spune ca te plictisesti. Nu mai e nevoie sa mergi cu mama prin parc, ca sa te intalnesti cu alti “cangurasi”. Cand mai cresti si te acomodezi cu locul, devii putin dezorientat. Nu stii cum iti va fi lumea de afara. Ai ascultat nenumarate variante, dar care va fi viata ta? Si atunci incepi sa te framanti, sa te rasucesti si incepi sa auzi adesea: “A miscat!”, dupa ce iti izbesti picioarele a nerabdare. Vei fi insa mangaiat si laudat, si iar devii confuz. Adica, de ce te felicita? Ei, oamenii astia mari sunt destul de greu de inteles!Daca esti mai incapatanat, ori iesi prea devreme, ori te lasi asteptat. […] Sincer, eu nu stiu cum ar fi mai bine, sa ma nasc, sau nu? Scuzati, trebuie sa intrerup aici povestirea, ca aud multa zarva in jurul meu. Cica s-a rupt apa! Asta o fi un fel de inundatie?
Se bucură la 42 de lei
Mai marii statului au mai găsit o soluţie de… 42 de parale, prin care să acopere soarele cu un deget. De data aceasta, mai mult ca sigur că vor rezolva toate problemele financiare şi vor scoate ţara din criză! Mihai Şeitan, Ministrul Muncii, a anunţat ieri că există în lucru un proiect de act normativ prin care alocaţiile de stat pentru copii să nu mai fie acordate celor care provin din familii cu venituri mari.
Puterea portocalie a ajuns probabil la fundul sacului, de vreme ce alocaţia copiilor cu părinţi bogaţi a început să jeneze. Copiii din familiile înstărite ar trebui probabil să înţeleagă că, din cauza alocaţiilor pe care le primesc ei, unii oameni mor de foame, au rate restante la bănci şi primesc şomaj în loc de prime şi bonuri de masă.
Când nu se vede bârna din ochii celor cu salarii, pensii şi şpăgi nesimţite, atunci paiul de 42 de lei face ţara să lăcrimeze.Copiii ucigaşi
Cazurile înspăimântătoare ce au în prim-plan copii şi adolescenţi au început să fie la ordinea zilei. De la o simplă ceartă la o bătaie în toată regula drumul e foarte scurt. La fel de scurt e şi drumul de la o supărare minoră la sinucidere, de la o discuţie în familie la omor. Calculatorul, televizorul, societatea în care trăim şi lipsa acută de comunicare transformă un copil într-un monstru.Ameninţările cu moartea, prezenţa sângelui, folosirea armelor şi a unui limbaj de speriat se transpun din jocuri, filme şi ştiri în viaţa reală cu o repeziciune de nedescris. Unde e limita? Putem creşte un copil captiv într-un glob de cristal pentru a-l feri de rău? Ce înseamnă libertatea şi cum trebuie ea înţeleasă pentru a nu ne teme, mai târziu, pentru viaţa noastră?Se constată o lipsă de comunicare cumplită în familii. Nu numai copiii cu părinţi plecaţi în străinătate suferă, ci şi ceilalţi. Părinţii muncesc mult şi uită că un copil are nevoie de afectivitate. Are nevoie să i se acorde lui, în mod special, măcar 15-20 minute pe zi. Un timp minim, de care, din păcate, foarte puţini copii beneficiază – Maricica Buzescu, coordonator Centrul Judeţean de Asistenţă PsihopedagogicăSărbătorile bunicilor
Sărbătorile de iarnă au avut întotdeauna farmecul lor. Dar ne-am obişnuit ca, atunci cînd discutăm despre Crăciun şi despre un nou an, să ne gîndim mai mult la prezent şi, mai ales, la viitor. Şi parcă am uitat să mai privim în urmă. Poate că toate astea de teama amintirilor, a nostalgiei care ne-ar cuprinde. Sau a descoperirii pe care am face-o. Cum au fost sărbătorile bunicilor noştri? Cum a fost copilăria lor în vreme de război, foamete, boală, fără părinţi sau în lagăr? Sînt crîmpeie din viaţă care, de multe ori, sînt luate în pămînt şi înlocuite de prezentul nostru. Un prezent comun, sufocat de comercial şi de un spirit palid al sărbătorilor. Sînt amintiri uitate în favoarea viitorului.
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
